Cezara Dafinescu: In urma cu cateva saptamani, am fost invitata sa particip la o tabara organizata la Predeal intr-un program pentru sprijinul vaduvelor, tabara organizata de ASOCIATIA „Exista viata dupa doliu”. Am fost impresionata si doresc sa public unele scrisori pe care le-am primit ulterior.
Dupa 3 ani de iubire si unul de casatorie, aveam o viata perfecta, cu tot ce ne doream, in Anglia, si ne iubeam ca in prima zi. Nasterea copilului a adus mai multa fericire in viata noastra si pot sa jur ca nu ne lipsea nimic, chiar nu puteam sa cer mai mult decat atat. Dar… am uitat sa cerem sanatate… sotul meu, la 35 de ani, se plangea de dureri de spate si de stomac. Dupa aproximativ 10 vizite la diferiti doctori care nu dadeau niciun diagnostic, am inceput sa cred ca el isi imagineaza durerea. Pana la urma, la un tomograf s-a descoperit o tumora pe pancreas si aici a inceput cosmarul nostru. A urmat la Fundeni Bucuresti o operatie foarte riscanta, doctorii nu ii dadeau sanse (desi a fost operat de cel mai bun din tara), dar el a vrut sa se opereze totusi. Mi-a ascuns faptul ca are cancer la pancreas pentru ca ma iubea prea mult si stia ca ma va distruge. Ultima oara l-am vazut la reanimare luptandu-se pentru viata lui. A facut complicatii postoperatorii si nu s-a mai trezit. Imaginea lui la terapie intensiva ma va bantui toata viata.
Era 3 noiembrie 2012. Totul s-a intamplat mult prea repede, fara sa ne dam seama, iar eu am ramas singura pe lume, cu un baietel de 5 luni, fara vreo speranta de viitor, fara nimic. Odata cu moartea lui, am pierdut tot. Am suferit un soc si mi s-au blocat parca sentimentele. Am plans enorm in prima luna, apoi am trecut la alta faza, parca sunt amortita. Ma gandesc cu groaza si frica la ce s-a intamplat, dar parca nu mai pot sa plang. Mi-am pierdut increderea in mine, mi-am pierdut sentimentele, am pierdut tot. Mi se pare ca viata nu merge mai departe, ci sta pe loc. Nimic nu se intampla, fiecare zi e aceeasi durere, monotonie si agonie.
Sunt socata, speriata, stiu ca nu mai am niciun viitor, viata mea nu va mai fi la fel niciodata. Vreau sa ma intorc in Anglia, dar deocamdata nu am aceasta putere. Ma infioara gandul ca el nu va mai fi acolo si eu va trebui sa traiesc singura cu copilul meu. Copilul e cel care imi da putere si ma face sa uit, pentru ca ma tine foarte ocupata, ma solicita tot timpul. Poate e un lucru bun, ma face sa nu ma gandesc la sotul meu drag si la disperarea mea. Oamenii imi spun ca trebuie sa merg mai departe cat mai curand, sa nu stau pe loc, sa imi gasesc un job, sa plec inapoi in Anglia, sa fac ceva, dar eu efectiv nu am puterea nici sa ma gandesc la asta. Mi-e frica sa ma gandesc ca viata trebuie sa continue asa fara el.
Ma simt debusolata. Oare de ce nu ma intelege nimeni ca nu sunt nebuna daca sufar chiar si dupa 2 luni? Cred ca voi suferi la fel si peste 6-8 luni sau chiar ani. Sa iti moara partenerul de viata… cum se poate asa ceva? Depindem de ei, ne bazam pe ei, ne punem viata in mainile lor, iar ei pleaca… uita de noi, ne lasa cu greul, ei nu mai stiu nimic, ei nu stiu cat ne este de greu, incercam noi sa ne imaginam ca ei ne vad, dar ei nu ne vad. Ei au murit! Cum sa moara omul pe care l-am iubit atat de mult? Cum? Poate e plecat si vine inapoi la noi, la casa noastra, la copii! Dar… nu mai vine, suntem singuri.
Copiii sunt cei care ne dau rost acum in viata, cred ca asta e rolul lor, sa fie langa noi sa ne ajute sa trecem peste moartea sotului. Noi avem grija de ei, ii protejam, ii iubim, dar pe noi cine ne mai protejeaza, cine ne mai iubeste? Aici e durerea cea mare, ca si noi avem nevoie de iubire si protectie. Sunt disperata, vreau tot ce e mai bun pentru bebele meu si stiu ca si sotul meu ar vrea asta, doar ca nu vad perspective de viitor, nu am bani, nu am casa acolo, nu am serviciu. Vreau sa imi spuna cineva ca baietelul meu va creste mare si sanatos si fara un model de tata in viata lui. Imi fac griji ca nu voi putea sa il educ sa fie barbat, nu cred ca pot sa ii fiu si mama, si tata.
Sotul meu a fost un om deosebit, care ma intelegea perfect si noi ne intelegeam perfect. Cateodata, vreau sa imi amintesc si aspectele negative ale relatiei noastre, o cearta, o vorba spusa in vant, o durere cauzata de el, dar, sincera sa fiu, nu imi aduc aminte pentru ca intre noi nu au existat asemenea momente. Era o relatie bazata pe multa, multa dragoste, eram innebuniti unul dupa celalalt. Il intrebam cat ma iubeste si el zicea: “Pana la infinit si inapoi”. Imi voi face curand un tatuaj cu mesajul asta pentru ca vreau sa fiu sigura ca nu voi uita niciodata cat de mult m-a iubit. Stiu ca el nu a vrut sa plece de langa mine si fiul nostru, dar soarta a fost mult prea cruda cu noi. Plang. Copilul meu nu isi va cunoaste tatal. Plang. Sotul meu nu a reusit sa isi vada copilul crescand, copil pe care si l-a dorit enorm. Avea atatea planuri cu el, sa il invete fotbal, sa il invete sa mearga pe bicicleta, sa il duca la inot, sa se plimbe de manuta cu el in parc si multe altele. Acum nu mai poate sa faca toate astea, nu se mai poate bucura de nimic in viata. El nu mai exista.
Mi-am pierdut credinta in Cel de Sus, pentru ca nu e drept sa ia o viata asa devreme, cand altii se chinuie pana la 90 de ani. Nu mai cred in nimeni si nimic, doar in puterile mele, vreau sa ma vindec pentru cel mic, sa pot eu sa ii ofer tot ce si-a dorit tatal lui pentru el. Dar simt ca nu ma descurc singura si nici nu vad cum o sa ma descurc in viitor. Sufar enorm si nu vad cale de iesire din aceasta situatie.
Sper doar ca aceasta durere nu va dura o vesnicie. Simt nevoia sa vorbesc cu alti oameni care au trecut prin ce trec eu, sa ma incurajeze cineva, sa imi spuna ca pana la urma totul va fi bine, intr-o oarecare masura macar. Ma mai descarc daca scriu si impartasesc senzatiile mele cu altii. Vreau ca cei in cazul meu sa stie ca nu sunt singuri si am nevoie sa stiu ca nici eu nu sunt singura. Vreau sa vorbesc cu un psiholog, am mii de intrebari si mii de lucruri de spus. Oare vreodata voi mai avea puterea sa zambesc?
Eu atat imi mai doresc: sa imi fac sotul mandru de mine, sa ii demonstrez ca sunt puternica si ca baietelul meu va creste cum a dorit el. In rest, nimic nu mai conteaza. Trec cumva si anii astia si suferinta se va termina! Voi trece cu bine peste, sunt convinsa ca viata va merge mai departe cumva.
Cezara Dafinescu: Draga mea, iti inteleg suferinta. Si eu am trecut prin ce treci tu. Si eu am pierdut pe cineva drag… care era ratiunea mea de a trai. Si eu am fost revoltata. Si eu am incetat sa mai cred la un moment dat in Dumnezeu. Ai dreptul sa urli, sa negi, sa te simti singura si nedreptatita!!! Dar crede-ma, vine o vreme cand te linistesti,cand intelegi ca NU ESTI SINGURA PE LUME. Vei intelege ca asta e… LECTIA TA DE VIATA. Trebuie sa-I multumesti lui Dumnezeu ca ti-a dat o asa de mare iubire, ca ti-a dat un copilas minunat care sa-ti bucure clipele. Trebuie sa fii tare (si crede-ma, nu sunt vorbe in vant). Acum trebuie sa continui sa traiesti pentru micutul vostru. Tatal lui va vegheaza sigur de sus. Timpul le vindeca si le rezolva pe toate. „Da-i timpului timp”, cum spunea cineva. Si deziluziile isi au rostul lor in viata. Doar ele te trezesc din vis, te fac mai puternica, capabila sa lupti si sa invingi. Asta este crucea ta! Gandeste-te ca poate fi si mai rau. Bine ca esti tanara si sanatoasa, ai viata inainte si-l ai langa tine pe copilasul tau. In viata nu e important sa ai „o carte buna, ci sa le joci bine pe cele pe care le ai”.
Indrazneste si tu sa ii scrii Cezarei Dafinescu despre problemele care te preocupa! Are raspunsuri minunate, presarate cu un strop de optimism, zambete sincere si toata bunavointa din lume. O parere obiectiva asupra problemei care te macina, comunicata intr-o maniera remarcabila, de catre un om de o asemenea valoare, te poate scoate din impas. Scrie-ne pe adresa [email protected] si noi vom avea grija sa iti primesti raspunsul de la Cezara Dafinescu. Declarata de-a lungul timpului una dintre cele mai frumoase si mai talentate actrite ale Romaniei, noi adaugam ca este si o femeie de o intelepciune cum rar mai gasesti.