Gandul meu de azi s-a conturat atunci cand mi-a iesit in cale o carte. “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”. Mi s-a parut un motiv foarte bun de meditatie: despre momentele in care cuvintele sunt sarace iar tacerile dintre noi pline de sensuri. Pentru ca, intr-adevar, ne putem spune atat de multe fara sa rostim nici macar un cuvant.
Ochii, gesturile, zambetul spun adevarate povesti. Sunt situatii in care o privire spune mai mult decat ar putea sa exprime cuvintele toate stranse la un loc.
Legaturile dintre noi pot fi mute si invizibile, dar asta nu le face mai putin solide.
Imi place sa comunic cu oamenii, sunt un om al dialogului, dar asta nu ma poate determina sa subapreciez puterea unei priviri sau impactul unei atingeri.
Cateodata, imi dau seama ca am obosit sa vorbesc, am obosit sa spun lucruri care au mai fost spuse de altii inaintea mea si chiar de mine in repetate randuri. Am obosit si nu mai am putere. Cuvintele mi se par goale si neputincioase. Neputincioase sa-mi cuprinda durerea sau bucuria, dragostea sau dispretul, mandria sau dezamagirea. Si atunci imi las ochii sa-mi poarte mesajele.
Alteori, nu am curajul unor cuvinte indraznete si-mi las privirea sa-ndrazneasca.
Uneori, cuvintele sunt sarace si atunci o mangaiere sau o imbratisare le iau locul si vindeca, incurajeaza, readuc zambete.
Si sunt intotdeauna alti ochi si alte mangaieri pregatite sa inteleaga si sa raspunda.
Asa ca atunci cand nu ne vorbim, ne putem spune extreme de multe lucruri.
Totul este sa intelegem.