Nu-mi plac oamenii care au foarte multe tabieturi, dar nu cred ca exista oameni care sa nu le aiba deloc. Nu ma las prinsa in capcana lor pentru ca am impresia ca duc, invariabil, la o imbatranire timpurie. Te tin in loc. Imi place viata cu neprevazut, imi place sa traiesc ceea ce se intampla acum si nu ma impiedic de lucruri marunte atunci cand imaginea de ansamblu este frumoasa.
Si totusi…
Traiesc zilele cu bune si cu rele, agitate sau linistite, aglomerate sau mai relaxate, intalnesc tot soiul de oameni, le ascult povestile, iubesc, plang, rad cu gura pana la urechi, sunt serioasa, jucausa, femeie si copil deopotriva, dar seara… seara am inceput sa am un adevarat ritual.
Ma gandesc ce sa va mai povestesc, despre ce sa va vorbesc, ce anume din ce mi s-a intamplat peste zi, din ce am gandit sau simtit merita povestit.
Si uite asa m-am trezit cu un tabiet in plus.
Imi iau laptopul in brate, ma asez pe canapea, aproape de geam, niciodata in alta parte si… va scriu.
Cu emotie, cu bucurie, cu autocritica, cu drag, cu speranta. Si ma framant: daca o sa va placa, daca nu o sa va placa, daca va regasiti sau nu in ceea ce scriu eu, daca va este de vreun folos sau daca va place macar, daca emotia ajunge la voi sau ramane suspendata, undeva, intre mine si voi.
Si scriu. Si ma gandesc la ziua de maine, cand, in acelasi loc al canapelei, voi urma acelasi ritual. Cu intamplari si personaje noi, cu ganduri si sentimente diferite.
Si uite asa incep sa-mi schimb parerea despre ce inseamna sa ai tabieturi.
Text: Alina Niculescu