Parintii intreaba adesea: „De ce este copilul meu asa de temator?”. Raspunsurile sunt insotite de constientizarea cauzelor care au determinat frica sau anxietatea copilului. Cred ca ar fi util sa descriem o parte din sursele anxietatii copiilor si sa propunem cateva cai prin care parintii le pot oferi acestora siguranta emotionala.
Anxietatea determinata de frica de abandon
Cea mai mare frica a copilului este ca parintii sai nu il iubesc si il vor abandona. Auzim deseori in parc parinti spunandu-le copiilor: „Daca nu vii chiar in clipa asta, te las aici!”. O asemenea afirmatie renaste in copil teama de abandon. Un copil nu trebuie avertizat ca va fi parasit nici in gluma, nici la manie. In cazul in care copilul se mocaie dincolo de anumite limite, mai bine il tragem de mana decat sa il amenintam. Despartirile sunt inevitabile, plecarea parintilor la serviciu fiind cea mai frecventa. Copiii suporta stresul separarii mai usor daca sunt pregatiti inainte pentru aceasta experienta. Pregatirea presupune explicatia verbala si comunicarea in limbajul jocului. Pentru cei mai mici functioneaza foarte bine mesajele inregistrate deoarece vocea calda a parintilor ii va face pe copii sa suporte mai usor despartirile.
Anxietatea determinata de vinovatie
Cu intentie sau fara, parintii le pot trezi copiilor sentimente de vinovatie. Am fost invatati ca sentimentele negative sunt „rele” si ar trebui sa ne fie rusine ca le avem. Copiii au nevoie sa stie ca sunt liberi sa gandeasca si sa simta orice fara pericolul de a pierde iubirea parintilor. Sentimentele negative pe care le are un copil fata de fratiorul lui nou-nascut ar trebui intelese si acceptate. Ceea ce nu trebuie acceptat este comportamentul violent fata de acesta. Cand apare un dezacord sunt utile afirmatii de genul urmator: Tu simti asta, dar eu simt altceva. Simtim diferit asupra aceluiasi subiect”. Parintii ar trebui sa evite explicatiile foarte lungi, moralizatoare care induc sentimente de vinovatie. Nu e nevoie sa-i explici unui copil de ce sa nu-si loveasca fratele dincolo de „oamenii nu sunt facuti sa ii lovesti”. Cand un copil depaseste o limita anxietatea lui creste deoarece se asteapta la pedeapsa. Daca parintii vorbesc prea mult exprima slabiciune, intr-un moment in care ar trebui sa exprime tarie.
Anxietatea determinata de neincredere sau nerabdare
Copiilor le ia mult timp sa isi lege sireturile, sa isi manance supa, sa-si incheie nasturii. Ei isi insusesc destul de lent aceste aptitudini. Au nevoie de spatiu sa creasca, sa experimenteze sa invete fara sa fie grabiti sau insultati. Eficienta este dusmanul copilariei. Este foarte costisitoare in termeni de economie emotionala. Cel mai bun ajutor pe care il putem oferi copiilor este asteptarea toleranta si un scurt comentariu despre dificultatea sarcinii: „Nu e usor sa faci funda la sireturi”.
Anxietatea determinata de certurile dintre parinti
Copiii considera, cel mai adesea, ca ei sunt cauza disputelor dintre parinti. Ei resimt anxietate deoarece le este amenintat caminul si vinovatie deoarece isi imagineaza ca ei au un rol important in acest conflict. Desi e util pentru copii sa stie ca parintii lor au diferente de opinie, acestia ar trebui sa le gestioneze cu calm sau sa le amane pentru momentele cand sunt singuri. Copiii au nevoie sa fie asigurati in permanenta de iubirea ambilor parinti si sa nu fie amestecati in certurile lor. Ei au nevoie si de o perioada de timp in care sa deplanga pierderea caminului si sa se adatapteze la noua realitate.
Anxietatea determinata de sfarsitul vietii
Copiii mici nu pot pricepe ca moartea e permanenta si ca nimeni nu il poate aduce inapoi pe cel disparut. Ei au nevoie sa impartaseasca cu familia atat bucuriile cat si tristetile, durerile. Cand intervine o moarte si copilului nu i se spune ce s-a intamplat, anxietatea lui creste si isi poate oferi singur explicatii care nu au legatura cu realitatea. Ei nu trebuie lipsiti de dreptul de a suferi si de a plange pierderea cuiva. Tristetea resimtita ii ofera copilului profunzime si o intelegere superioara a vietii. Primul pas pentru a-i ajuta pe copii sa faca fata pierderii ar fi sa le ingaduim sa isi exprime fricile, sentimentele si fanteziile. Parintele poate oglindi sentimentele copilului : „Ti-e dor de bunicul, ai vrea sa fie aici cu noi”. Raspunsurile la intrebarile copiilor despre cei disparuti trebuie sa fie simple si oneste, insotite de o imbratisare afectuoasa.
Parintii nu pot elimina in intregime anxietatea si temerile copiilor, dar ii pot ajuta sa faca fata mai bine fiind intelegatori, afectuosi si folosind cuvintele potrivite.
Text: Dana Comanescu
