Mi se intampla destul de des sa pun o intrebare, iar raspunsul sa vina imediat, naucitor si de neinteles pentru mine: “Sincer?”. Incep sa cred ca este unul din automatismele verbale de care oamenii nici nu-si mai dau seama.
Altfel nu stiu cum sa explic. Evident ca daca cer parerea intr-o anumita problema, despre un anumit lucru, vreau sa stiu parerea sincera. Altfel ce rost ar mai avea intrebarea? Pot sa ma mint singura in oglinda.
Si de la aceasta iritare a mea, am inceput sa ma gandesc ce mai inseamna sinceritatea pentru oameni, cat pret mai pun pe ea.
Eu cred in prietenia bazata pe sinceritate, in familiile ale caror principiu de functionare este sinceritatea.
Exista, evident, si exceptii. Momente in care sinceritatea n-ar face decat sa distruga, fara a aduce niciun plus, fara a mai putea sa indrepte ceva. Este vorba despre “white lies”, cum le spun englezii. Mici minciuni nevinovate. Fac parte din viata noastra, a tuturor.
Pot sa-i spun prietenei mele ca o rochie nu-i vine bine in momentul in care ar mai putea sa schimbe ceva. Daca o fac in timpul unui eveniment la care a aparut tantosa in respective rochie, n-as face decat sa o amarasc si sa-i stric seara. Genul asta de sinceritate nu foloseste nimanui si nu serveste la nimic, insa sinceritatea ca principiu al relatiilor dintre oameni ar trebui sa ne preocupe. Inainte de a ne scufunda, incet dar sigur, in minciuni al caror numar nu-l mai stim, al caror punct de plecare nu ni-l mai amintim si al caror final nu va fi, cu siguranta, fericit.
Minciunile sunt greu de gestionat. Necesita tinere de minte. Multa.
Text: Alina Niculescu