Cuvintul pamflet a intrat in limba romana insecolul al XIX-lea, pe filiera franceza (cf. Pamphlet), desi el s-a format in engleza, unde aceeasi forma s-a datorat alterarii numelui propriu din titlul unei comedii latine: “Pamphilus” sau “de Amore” (Pamfilus sau despre Amor). Mai sugestiva este derivarea termenului din greaca (pan = tot, phlego = a arde), pentru ca sensurile originare se intersecteaza, in parte, cu sfera notionala actuala. Definitia riguroasa a termenului descrie pamfletul ca pe o specie literara satirica, in versuri sau in proza, menita sa blameze persoane, idei, opere, intimplari reprobabile, intr-un mod direct si deseori,violent; procedeele caracteristice pamfletului sunt imprecatia, hiperbola, ironia,caricatura etc., prin intermediul carora se urmareste ridiculizarea, suprimarea prin discurs a obiectivului ales. Expresia nemijlocita, patetica, implicata situeaza pamfletul in subordinea liricului.
ISTORICUL PAMFLETULUI
Primele aparitii corespunzatoare unei asemenea structure formale dateaza de dupa 1500, in scrieri anonime de protest politic si religios. In Frantta secolului al XVIII-lea, pamfletul isi cistiga o notorietate recunoscuta, deopotriva in literatura si in dezbaterile filozofice. Dupa 1800 si pina azi, jurnalisti si scriitori dintre cei mai diversi au impus pamfletul in functie de propria specificitate dar si de conditiile istorice. Ion Heliade Radulescu, Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza au dat stralucire pamfletului romanesc. Formal, pamfletul este descris pe modelul unei specii literare, prin citeva invariante definitorii si cu o istorie de citeva secole. Ca fond, pamfletul e un mod de expresie, cu un stil aparte, nascut si modelat odata cu limbajul, intrind in literatura de la inceputurile ei; de aici jurnalismul l-a preluat ca pe un instrument gata facut, modificindu-i doar in mica masura functia si procedeele dupa propriile finalitati. Nu intimplator, cind arta elocintei s-a desavirsit in cultura elina, expresia sarcastica, pasionata (proprie pamfletului) si-a gasit si ea momentul unei afirmari maxime. In ultimii ani de glorie ai Atenei, filipicele – marile pamflete ale Antichitatii – incoroneaza oratoria lui Demosthene. Daca ne referim la cultura romana, I.H.Radulescu isi afla inaintasi cu aproape doua secole in urma, in cronicile muntene, unde compunerile pamfletare sunt risipite insidios in chiar desfasurarea epica. Exemplele ar putea continua, in literatura propriu-zisa, reluind in plus doar varietatea inciziei pamfletare in cele mai diverse genuri literare: de la poemul epic la nuvela, la roman, la drama, chiar si la lirica erotica ori la exegeza critica (spre a aminti studiile din “Nu” ale lui Eugen Ionescu). Pamfletul, ca expresie particulara, ca stil cu proceduri caracteristice, se afirma in toata varietatea limbajului, de la vorbirea cotidiana la articolul de ziar sau in literatura.
Revenind la istoria pamfletului, sa repetam ca nu e intimplatoare impunerea lui in secolul enciclopedistilor, aproape toti inclinati sa critice prejudecatile cu duritati pamfletare. Secolul al XVIII-lea este si secolul ideologiei in sensul de constiinta a politicii, suma de idei in stare sa ghideze evolutia societatii, afirmindu-se partizan si polemic, fara concesii si fara nuante.
In chip substantial, pamfletul e o structura artistica ideologizata, pusa in slujba unui program, a unui punct de vedere pe care insa il sustine doar prin negatie; el se construieste in virtutea unei ideologii a contestarii,vizind neantizarea oricarei opozitii. Desi exclude dialogul, pamfletul isi construieste strategia pe raportul de putere dintre interlocutori, unul fiind autorul pamfletului, celalalt tinta discursului pamfletar.
Paradoxal, in ciuda atitudinii sale discretionare, a ideologiei sale totalitare, pamfletul nu poate exista decit intr-un regim de libertate. In societatile care au precedat democratia Eladei, in imperiile asiatice, in Egiptul antic (toate supuse tiraniilor), nu s-a putut dezvolta decit elocinta encomiastica, panegiricul ca expresie caracteristica.Mult mai aproape de noi, in dictaturile comuniste, pamfletul aproape disparuse sau supravietuia intr-o marginalizare controlata, in umbra imnurilor si odelor. Pamfletul isi gaseste in conditiile libertatii propria conditie, deoarece ascunde in structura lui,chiar negand-o, ereditatea polemicii, a disputei de idei.
ESENTA PAMFLETULUI
Formal, pamfletul are aparenta unei confruntari de opinii; in fond, interlocutorul e o absenta, motiv pentru care pamfletul nu explica, nu argumenteaza, nu aduce probe si nu ofera drept la replica.Pamfletul isi impune adevarul in fata unui preopinent predestinat sa dispara: caricaturizat, impins in derizoriu, desfiintat cu sarcasm.Pamfletul poate incheia o polemica, dar nu se poate implica in desfasurarea ei. Pamfletarul e un polemist ratat: fie ca ii lipseste spiritul critic, fie ca interlocutorul nu e capabil sau nu e demn de dialog. E. Lovinescu, el insusi un polemist redutabil, a definit pamfletul disociind intre spiritul polemic si spiritul pamfletar in raport cu spiritul critic. Spiritul polemic este expresia spiritului critic sau, mai bine, una dintre expresii si cea mai obisnuita. Critica este expresia unui act intelectual si formuleaza o judecata de valoare sprijinita pe pilotii argumentarii logice; pamfletul este expresia unei stari afective in nicio legatura cu logica si chiar cu adevarul. Fiind dezavuat ca valoare critica, nefiind decit o stare emotiva, o vibratie, o exaltare, pamfletul se salveaza prin valoarea estetica, fiind o arta, ca poezia lirica sau ca satira. Tocmai Tudor Arghezi, aruncat de Eugen Lovinescu in tagma pamfletarilor de cuvinte si acuzat cu asprime pamfletara (“A spurcat tot ce e frumos,uneori din nevoia josnica de a spurca, alteori din porunca banului ce-l subjuga”), l-a confirmat pe critic dind pamfletului autonomia si gratuitatea perfectiunii artistice: pamfletul traieste prin sinesi, ca romanul, epopeea sau satira si poate fi cultivat prin frumusetea lui. In slujba frumusetii, toate mijloacele sunt licite, pina si insulta ori injuria: “A injura e o arta literara tot atit de spinoasa ca si lauda in acatiste”. In pamfletele lui Arghezi (ca si in poezie), uritul si ocara se decanteaza in esente pure.Si totusi, afirmatia de mai sus, coerenta cu intreaga demonstratie, nu e corecta. Arghezi nu e un pamfletar, ci Pamfletarul. Geniile sunt exceptii, ies din ordinea criteriilor normale. Injuria, insulta, violenta verbala sint lucruri prea sensibile (si prea importante!) spre a le lasa pe seama pamfletarilor, fara conditii. Pamfletul nu se naste decit la somatia actualitatii imediate. El reprezinta un raspuns, o luare de atitudine; dar replica, participarea (oricit ar fi de impulsive, de temperamentale) nu pot fi dispensate de o responsabilitate civica. In numele ei, toate mijloacele sunt legale. In pamflet, cuvintele pot exploda si rani, pot improsca in jur otrava; dar isi innobileaza violenta printr-o edificare in ordine morala. Pamfletul isi justifica, astfel, existenta in prezent. Daca autorul este si un artist autentic, pamfletul isi amaneteaza existenta in posteritate. Pamfletul, scria tot Arghezi, este un gen literar, jumatate actual si jumatate etern. Incape in el actualitatea, atit cit Margareta incape in Faust. Idealul moral si idealul artistic sunt complementare in destinul sau.
STRUCTURA ARTISTICA A PAMFLETULUI
Ca structura artistica (mai mult, dar si mai putin decit o specie literara) pamfletul este o forma cu fond facultativ. In receptarea din prezent, tratarea pamfletara a unui anume argument se justifica doar prin arta pamfletarului; altfel, exista solutii alternative. In receptarea ulterioara, daca arta a impus pamfletul in eternitate, fondul (ramas fara sens intr-un trecut uitat) nu mai are nici o importanta. Dar in nici una din aceste doua posibilitati, in care arta e determinanta, morala nu poate fi facultativa.
(va urma)
Sursa : ro.scribd.com
Editor: Silviu Crangureanu
Realizator Corina Voicu