Imi iubesc tara, ii iubesc pe romani si-mi place limba romana. Chiar foarte mult.
Nu sunt de acord cu cei care n-au ajuns in viata lor pana la Bobolia, habar nu au cate locuri minunate sunt in tara asta, dar aleg sa-si petreaca vacantele in “locuri exotice”.
Nu-mi plac romanii care vorbesc urat despre romani si despre Romania. Pana la urma, alegerea de a ramane in tara asta ne apartine. Pentru oricine, drumul e liber, dar daca am ales sa ramanem aici, mi se pare de prost gust sa ne vorbim conationalii de rau, ca si cum noi am fi dintr-o alta natie.
Ma enerveaza romanii care, desi vorbesc o romana vai mama ei, sunt plini de englezisme. Nu mai stiu sa zica “loc de munca”, “om al strazii” sau “mut” si isi impleticesc limbile in incercari caraghioase englezesco-extraterestre. Si totusi …
In incercarea mea de a fi cu un pas inaintea istoriei si impotriva oricarei mode, m-am hotarat sa-mi duc copilul la lectii de limba… chineza.
Contrariata si ingrozita pe alocuri de perspective, mi-a zis: “Mama, eu abia vorbesc binisor romaneste. Ce-mi trebuie mie sa vorbesc chinezeste?”.
Am incercat sa-i explic cum vad eu lucrurile, cu evolutia noii ordini mondiale si alte cele. M-a privit si mai naucita decat la inceputul “lamuririi”. Norocul face ca profesoara sa fie o persoana extrem de draguta, care i-a explicat cu pasiune ca vor descoperi impreuna o lume fascinanta. A parut sa o creada.
Eu am crezut-o in mod sigur. Sper sa fi facut o alegere inteleapta!!!
Ramane de vazut.
Text: Alina Niculescu