Sirena care se auzea din telefon imi agresa timpanul. In cealalta ureche auzeam aceeasi sirena, dar la o intensitate mult mai mica. Daca cineva ar fi fost cu mine, ar fi vazut cum m-am destins, cum toti muschii mi s-au relaxat. Dar eram singura si o asteptam. Atunci cand am vazut-o, mi s-a luminat fata. Si ei.
Si acum sa va spun povestea. Ieri a fost prima data cand, din motive extrem de intemeiate, nu am putut sa merg sa-mi iau fetita de la scoala. Desi nu a implinit inca 10 ani, iar scoala se afla in centrul orasului, intr-o zona extrem de aglomerata, singura solutie a fost sa vina singura pana la mine la serviciu. O bucata de drum pe jos, iar apoi cu autobuzul. Un drum de 30 de minute, pe parcursul caruia am murit si am inviat de cateva ori.
Am vorbit cu ea la telefon aproape pe tot parcursul drumului. Faptul ca o auzeam si ma auzea ne ajuta foarte mult pe amandoua. Ii simteam emotia si graba in glas. Se grabea sa ajunga la mine. Voia sa scurteze drumul. Parca fiecare pas pe care il facea era o speranta. Speranta ca iese din nebunia lumii in care, de data asta, era singura. In acelasi timp, era mandra de ceea ce i se intampla. Mi-a spus, la un moment dat, gafaind: „Iti multumesc ca ai incredere in mine”. Imi venea sa rad, sa plang si iar sa rad. N-am facut nimic din toate astea. Inima mea avea marimea unui purice.
Cand am vazut-o in fata ochilor, toata lumea mea s-a luminat. Si m-am destins. Atat de tare ca era sa cad din picioare.
Nici asta n-am facut. N-am facut decat sa fiu mandra si sa ma bucur.
Text: Alina Niculescu