Cateodata, ne trezim personaje in povestile altora. In povestile unor oameni pe care nici nu ii cunoastem, dar cu care, din diverse motive si datorita anumitor conjuncturi, ajungem sa interactionam. Ba mai mult, incepe sa ne pese de ei.
Zilele trecute, o colega de birou ne-a povestit despre o fapta buna pe care vroia sa o faca. O rugase o doamna amarata, ingrijitoare la gradinita unde este copilul ei, sa o ajute sa schimbe niste bani. O moneda mai putin prezenta in Romania, ca sa nu-i spun exotica de-a dreptul. Bancile din Romania nu schimbau asa ceva. Femeia avea nevoie de bani sa-si achite niste datorii si hotarase sa-i schimbe, desi ii avea in casa de cativa ani.
Am intrat cu totii in joc. Am inceput sa dam telefoane sa ne interesam unde puteau fi schimbati. Am ajuns intr-un final la ambasada tarii respective, de unde am aflat ca doamna detinea o mica avere. Entuziasmati la culme, i-am dat marea veste. Eram foarte incantati pentru ea!
A doua zi urma sa mearga la ambasada cu o parte din bani, sa-i schimbe. Suma era frumusica si nu se putea schimba integral intr-o singura zi.
Am fost atat de daramati in momentul in care am aflat ca banii iesisera din uz in urma cu aproape doi ani, incat aproape ca ne-a durut.
Si uite asa am ajuns sa fiu implicata, alaturi de cativa colegi, in povestea unei femei pe care nu am vazut-o in viata mea si despre care nu stiam decat ca este intr-o situatie dificila si ca are nevoie de bani. Dar a fost suficient. Suficient ca sa fiu extreme de dezamagita ca finalul a fost trist.
Replica ei, cand a auzit vestea proasta, a fost :”Stiti, eu nu am crezut niciodata ca pot sa am atatia bani. Asa ca nu-i nimic.”
Poate ca nu ma voi intalni cu ea niciodata, dar povestea imi va ramane in cap. Cu tot cu tristete.
Text: Alina Niculescu