Ma simt ca la grupurile de terapie din strainatate: “Buna, numele meu este Alina si… vreau sa le am pe toate”.Povestea incepe cam asa: am 25 de ani si lucrez intr-o librarie. Am avut pana acum doua relatii mai serioase, in rest doar cateva intalniri cu diversi indivizi care nu s-au concretizat in nimic din diverse motive. Prima relatie a durat mai bine de un an si a fost ca un foc de artificii. Adica azi plangeam maine radeam poimaine ma gandeam ca nu prea are sens sa traiesc si apoi ma gandeam ca mi-ar placea sa fac un copil si tot asa pana in pragul internarii la spitalul de nebuni. L-am iubit foarte mult insa si acum, cand imi aduc aminte de perioada aia, ma mir din tot sufletul ca am supravietuit. Nu cred ca as mai putea sa trec acum prin asa ceva.
Au urmat apoi niste tentative nereusite de relatii, asta dupa mai bine de jumatate de an de “doliu”. Desigur nici unul nu se putea compara cu El. El s-ar fi comportat mai frumos, El as fi stiut cum sa ma linisteasca, El putea sa ma scoata mai usor din orice necaz , El era mai destept, El era mai atragator etc. Desigur acum ca ma uit in spate imi dau seama ca El nu era in nici unul dintre toate aceste moduri. El era pur si simplu mai iubit, pentru ce motive…nici nu mai stiu.
Apoi dupa ceva timp l-am cunoscut pe prietenul meu de acum, total opusul celui care imi zdruncinase toate tineretile si m-a facut sa cunosc gastrita la 18 ani. El este bland si bun, are grija de mine uneori exagerat mi se pare. Sau poate nu stiu eu cum sa ma bucur de grija lui. Nu imi vorbeste niciodata urat, discuta orice problema calm si prietenos cu vadita intentie de a gasi o rezolvare buna pentru amandoi. Nu am simtit niciodata ca ma minte sau ca imi ascunde ceva, imi raspunde mereu la telefon, imi face cadouri si e adorabil cand spala sau arde cartofii prajiti. Nu se cearta cu nimeni si toata lumea il iubeste cu o sinceritate si o transparenta care m-au impresionat de cand l-am intalnit. Stiu ca pare ca am descris relatia perfecta si dupa toate normele ratiunii mele este cel mai bun lucru care mi s-ar putea intampla.
Dar nu este. Am constant sentimentul ca imi lipseste ceva. Stiti(sau poate nu) cum este atunci cand te lasi de fumat si sunt reminescentele odioase ale dependentei. Este o pofta de ceva ce nu poate fi definit exact si care stiu ca nu imi face bine: este pofta de pasiunea si nebunia care m-au macinat in relatia trecuta.
Ii povesteam zilele trecute cu tristete mamei despre zbaterile mele, desi nu suntem chiar cele mai bune prietene si i-a mi-a spus pe un ton nervos-plictisit ca “in viata nu le poti avea pe toate!”.
Cred ca nu mi-a mai spus nimeni niciodata ceva atat de dezamagitor. Asta ma face sa cred ca mama nu are tot ce si-a dorit. S-a multumit cu mai putin decat a vrut probabil cand avea varsta mea. Si dupa discutia cu mama mi-am adus aminte de o alta mama, a unei colege de liceu, care ne mai sfatuia ocazional in domeniul relational si care ne-a spus la un moment dat ca vine un timp in viata unei femei in care trebuie sa se gandeasca la intemeierea unei familii si ca trebuie sa isi gaseasca un barbat bun, care sa nu bea, care sa nu te bata, care sa nu ia bani din casa…etc.
Cred ca nu mi-a mai spus nimeni niciodata ceva atat de dezamagitor. Asta ma face sa cred ca mama nu are tot ce si-a dorit. S-a multumit cu mai putin decat a vrut probabil cand avea varsta mea. Si dupa discutia cu mama mi-am adus aminte de o alta mama, a unei colege de liceu, care ne mai sfatuia ocazional in domeniul relational si care ne-a spus la un moment dat ca vine un timp in viata unei femei in care trebuie sa se gandeasca la intemeierea unei familii si ca trebuie sa isi gaseasca un barbat bun, care sa nu bea, care sa nu te bata, care sa nu ia bani din casa…etc.
Dar ma gandesc acum… doar despre asta este vorba intr-o relatie? Adica totul este sub semnul: e bine ca nu e mai rau? De ce nu pot sa vreau un barbat bun si intelegator care sa stie si ce inseamna pasiunea, care sa nu ma intrebe doar daca imi este foame sau frig ci care sa se preocupe si de gandurile mele, cu care sa pot comenta o carte care mi-a placut sau care sa scrie o poezie oricat de matematica i-ar iesi.
De ce sa cresc si sa traiesc cu gandul ca “in viata nu le poti avea pe toate”? De ce sa nu fie altfel pentru mine. Adica nu ma intelegeti gresit, nu am standarde foarte inalte, nu vreau un barbat la superlative. Vreau un barbat pentru mine cu defecte si calitati pe care sa il pot vedea si ca iubit si ca prieten.Este prea mult de cerut?