Noi crestem copii. Nu crestem copiii nostri si atat. Crestem adultii de maine si de poimaine care, la randul lor, vor creste alti copii.
Cu totii vrem sa crestem copii frumosi, destepti, pregatiti pentru viata, pentru viitor, pentru mai bine. Intrebarea este, ce intelegem noi prin copii frumosi, destepti si pregatiti pentru viata?
Intr-o majoritate pe cat de covarsitoare pe atat de ingrijoratoare, percepem lucrurile cam asa: frumos inseamna sa-ti duci fetita la coafor la nici zece ani si sa o imbraci in hainute cat mai mulate si mai sclipicioase, destept inseamna sa-l lasi sa butoneze cat e ziua de lunga diverse gageturi pe care platesti bani grei, iar despre ceea ce credem noi ca inseamna pregatiti pentru viata s-ar putea scrie carti, dar mi-e teama ca sunt prea putini cei care ar fi interesati de ele.
In numele verbului “a se desurca” si cu tampenia “copilul are personalitate” in cap, noi facem educatie. O educatie cel putin indoielnica si paguboasa. Copii se nasc mai mult sau mai putin inzestrati. Din toate punctele de vedere. Este treaba unui parinte sa inmultesca aceasta zestre. S-o faca sa straluceasca. Ca nu vrei sa-i stirbesti copilului personalitatea este o scuza de parinte neputincios sau nepasator. Personalitatea copilului este atat de moale, de proaspata incat ea poate fi modelata, niciodata stirbita.
In fiecare zi ar trebui sa ne gandim la aceste lucruri, dar finalul fiecarui an scolar este un motiv in plus de meditatie. Si de ingrijorare. Pentru cum ne crestem copiii.
Text: Alina Niculescu