Moto-ul meu in viata este: “Fara regrete!”. Tocmai de aceea aleg sa gandesc lucrurile de zeci de ori inainte sa iau o decizie. De cate ori am facut ceva ca forma de abandon in fata unui impuls de moment s-a dovedit a fi o mare greseala.Am 27 de ani si am, aveam mai bine spus, o relatie de 7 ani cu un om absolut extraordinar. Ce sa spun despre relatie: respect, dragoste, am crescut si ne-am modelat unul pe celalalt pana am ajuns la o intelegere perfecta. Apoi, intr-un moment de nesiguranta, am luat o decizie care a distrus tot ce construisem cu atentie si multe multe planuri de viitor, in 7 ani de zile incredibil de frumosi.
Tocmai ma inscrisesem la cursurile pentru master si incercam sa imi infrang timiditatea si sa ma integrez printre noii colegi. Uitasem cum este sa te trezesti inconjurat numai de necunoscuti. In viata mea de zi cu zi nu intram in contact cu prea multi oameni si mereu era cineva acolo langa mine care sa imi sustina privirea cand simteam ca nu mai stiu ce sa fac. Acum eram doar eu cu mine si parca era mai greu decat imi aduceam aminte.
Acolo am cunoscut un „el” care m-a salvat din mijlocul neconoscutilor cu un sir nesfarsit de glumite. Am ras, am povestit si am ajuns la concluzia ca este bine sa pastram legatura in caz ca avem vreodata nevoie sa mai aflam una alta despre facultate. Nu era deloc genul de barbat de care m-as simti atrasa. Era mai mult genul nascut sa fie amic si niciodata iubit. Am pastrat legatura dar niciodata nu am discutat altceva decat nimicuri. Nici nu se punea problema unei relatii intre noi. Prietenul meu stia ca vorbesc cu el si se vedea ca il deranja din cand in cand dar nu mi se parea normal sa renunt la prietenia cea noua. Adica eu nu i-am interzis lui niciodata amicitiile cu o alta fata. Mi se parea corect sa nu faca nici el asta.
Dupa cateva certuri pe acesta tema am ales sa ii spun ca nu o sa mai vorbesc cu noul meu coleg de la master. Am rarit ce-i drept conversatiile insa interactiunile nu au incetat. Era si imposibil doar ne vedeam la cursuri destul de des. Da… cu alte cuvinte am mintit pentru a pastra ceva ce imi facea bine, fara a isca conflicte acasa.
In seara nefasta care a pus capat relatiei mele am stabilit sa ies dupa curs la o cafea cu colegul cu pricina pentru a pune bazele unui proiect pentru master pe care il faceam in echipa. Si pentru ca probabil fix in acel moment aveam toate planetele in zodia ghinionului nici nu am apucat sa vad ca aveam niste prieteni la cateva mese mai in spate, ca am si fost anuntata de prietenul meu ca stie unde sunt si cu cine si ca este foarte dezamagit si ca vrea sa ne despartim.
Nu stiu daca va puteti imagina disperarea, incercarile planse de a-l determina sa imi raspunda pentru a ii putea explica despre ce este vorba. Nu a vrut sa vorbesca cu mine o saptamana intreaga iar cand m-am dus sa imi iau hainele sa ma mut nici nu s-a uitat la mine. Dupa o saptamana mi-a raspuns la telefon si de atunci am vorbit in fiecare zi. Cele mai dureroase discutii pe care le-am avut in viata mea. Dupa trei luni s-a hotarat sa ma creada si sa imi mai dea o sansa. Numai ca nimic nu a mai fost la fel. Acum suntem impreuna dar separati. Simt ca ceva lipseste, simt ca imi ascunde lucruri, simt ca isi inhiba reprosuri si ca nu mai crede nimic din ce spun si ca pune la indoiala si faptul ca ma duc cu adevarat la paine. Sa nu mai povestesc cum se uita la mine cand stie ca ma duc la facultate.
Sunt absolut disperata si deznadajduita. Nu vad cum as putea sa repar ceea ce am facut, sa pot sa il conving ca sunt tot eu si ca nu are de ce sa ma vada altfel pentru ca totul a fost o neintelegere. Oare o sa putem sa mai fim vreodata ce am fost sau ar trebui sa incep sa asimilez gandul ca la fel ca in versurile alea minunate „ce-ai omorat omorat ramane”?
Aceasta este deci povestea singurului meu regret din viata de pana acum…