Minciuna, adevarul si simtul umorului

Imi vin in minte trei motive care m-ar putea determina sa nu spun adevarul intr-o relatie de prietenie sau de dragoste:
1. Uneori mi se pare o aroganta sa numesti adevar ceva ce nu este mai mult decat o opinie; si mai arogant este sa presupui ca este absolut necesar sa enunti acel “adevar” pretinzand ca este spre binele persoanei careia i-l arunci in fata, chiar daca primul efect vizibil este ranirea sa (iti zici ca “mai bine sa imi multumeasca mai tarziu”)
2. Alteori presupun ca prietenul nu este pregatit sa auda o anumita opinie sincera sau eu nu gasesc cuvintele potrivite care sa ajunga la partener. De fapt, pe masura ce dezvoltam o relatie se extinde si aria problemelor in care folosim un limbaj comun (adica am invatat sa descifram si tacerile si intonatia si cuvintele pe care le alege partenerul de comunicare). Relatia are nevoie de timp si experiente comune; adevarurile care pot fi spuse trebuie sa se coaca. Nu poti culege primavara fructele toamnei.
 
3. In fine, nu totul trebuie spus. Nici prietenia si nici iubirea nu inseamna fuziune. Fiecare partener are dreptul sa isi pastreze un spatiu strict personal pentru a putea mentine o relatie intima sanatoasa, bazata pe un echilibru intre nevoile de fuziune, deschidere si apartenenta, pe de o parte si nevoile de autonomie, individualizare si autoafirmare, de cealalta parte.

Minciuni din dragoste
Voi spune in continuare si trei tipuri de situatii pe care mi-am propus sa le evit, pentru ca nu sunt niciodata “minciuni din dragoste”:
1. “Secretele toxice”. Secretul este un ingredient obisnuit al unei relatii intime. In fond, iesirea din spatiul public si construirea unei prietenii sau a unei iubiri presupun un fel de “baba-oarba” sau “de-a v-ati ascunselea” in teritoriul celuilalt. Dar intr-un asemenea joc se pot acumula si informatii despre celalalt de care acesta nu are habar.  Daca nu ii comunic aceste lucruri, insa le folosesc pentru a-l manipula in sensul de a-mi asigura o pozitie de superioritate in relatie, atunci sunt utilizatorul unui “secret toxic” care va eroda continuu legatura dintre noi.
2. “Vietile paralele”.  Cand imi spun “totul este OK cat timp ea nu stie de asta” primul mintit voi fi eu. Si in acest caz nu este vorba de un adevar (relativ) ci despre o minciuna fundamentala. “Contractul” meu cu celalalt cuprinde niste clauze esentiale iar egalitatea ca persoane este una dintre ele. Acest tip de minciuna se va extinde si va duce in final la discursuri paralele: eu nu pot sa spun tot ceea ce simt si gandesc pentru ca exista riscul sa ajung in zona periculoasa, ea se adreseaza unei alte persoane – eu cel din trecut.
3. “Mentinerea iluziei”. Ar fi bine sa-mi dau seama de iluziile pe care si le face celalalt in legatura cu mine si sa obiectez la aceasta idealizare. De multe ori intrebarea este pusa invers: “sa-i spun sau nu despre defectele pe care le are?” Daca insa ii demonstrez celuilalt ca nu vreau sa par altceva decat sunt, va fi si el incurajat sa se uite fara crispare la propriile vulnerabilitati.
Cam dificila aceasta echilibristica intre adevaruri care trebuie sa mai astepte si minciunile fundamentale?
Pentru mine solutia este simtul umorului. Ce este necesar pentru a-l avea?
1. Sa razi cu pofta cel putin o data pe saptamana de propria prostie.
2. Sa te miri mai des.
3. Sa nu te minti; daca te surprinzi facand asta inseamna ca te iei prea in serios.