Marina Almasan este omul care inca mai crede in emisiuni tv care fac rating fara sa se bazeze pe subiecte tabloide, in curatenia sufleteasca a oamenilor si in dragoste. Sa spunem ca este o visatoare, o idealista? Poate, dar e nevoie si de oameni care sa creada ca se poate si altfel… ca se poate trai frumos.In luna octombrie, vedeta va lansa la Editura Corint volumul “Insomniile Marinei”, prin care deschide o poarta catre gandurile sale.
Pana atunci insa, va invit sa o cunoasteti mai bine intr-un interviu… de suflet.
TONICA: Ce inseamna succesul pentru dumneavoastra si la ce se raporteaza el?
Marina Almasan: O sa va raspund atipic. Pentru mine, succesul se traduce cam asa: merg pe strada, o familie se apropie de mine si sotul (sau sotia) mi se adreseaza, vadit emotionati: „-Doamna Marina, ne iertati ca am indraznit, voiam sa va spunem ca avem o fetita de 12 ani, pe care am botezat-o Marina, pentru ca si eu si sotia suntem fanii dumneavoastra de pe vremea cand faceati «Ceaiul de la ora 5». Ne-am dori foarte mult ca fetita noastra sa va semene!”. Este o situatie pe care am trait-o si care exprima bucuria mea de a nu fi trait degeaba pe ecran.
T.: In ce directie credeti ca va evolua televiziunea, din postura unui om care este in aceast domeniu de foarte mult timp? Acum suntem parca in era scandalurilor, ce credeti ca va urma?
M.A.: Ati sesizat bine, doar ca nu e vorba de EVOlutie, ci de INVOlutie. O spun atat ca om de televiziune, cat si ca recent… cum sa-i spunem?… „subiect de scandal”. Ravna cu care televiziunile se bat in a obtine ratinguri cu orice pret, transformarea gunoiului de sub pres in subiect de prime-time, ridicarea unor nonvalori la rangul de vedete, toate acestea definesc, din pacate, societatea romaneasca de azi si se reflecta si in lumea televiziunii. In peste 20 de ani de televiziune m-am caznit (acesta este verbul!) sa demonstrez ca se poate face rating si fara sa cobori stacheta sub un anumit nivel. Eu tot mai cred in curatenia oamenilor si in faptul ca nu cantitatea de telespectatori conteaza, ci calitatea lor. Si chiar daca traim intr-o lume tabloida, cred in capacitatea televiziunii de a se trezi, la un moment dat, de a se scutura si de a reincepe sa respire aer curat.
T.: Ce va doriti sa faceti in continuare in televiziune? Aveti un proiect de suflet la care va ganditi, care nu s-a indeplinit pana acum si pe care ati vrea sa-l vedeti realitate?
M.A.: Formatul pe care l-am pus pe picioare acum un an – cel care-mi permite sa omagiez, intr-o maniera spumoasa, de divertisment de tip occidental, marile valori ale Romaniei, fie ei actori, cantareti, sportivi, medici etc., este atat de ofertant, incat inca nu-mi pun problema sa ma despart de el! Am apucat sa omagiem cateva zeci de personalitati reale, mai avem cateva sute! Apoi… om mai vorbi! In principiu, imi place sa ma reinventez, ca si „nascator” de formate, asa ca, mai mult ca sigur, ca, involuntar, o jumatate a creierului meu gandeste deja spre ceva nou!
T.: Multe femei astazi nu mai au timp sa faca copii din cauza carierei. Dumneavoastra cum ati gasit echilibrul, cum ati reusit sa va impartiti, pentru ca munca in televiziune este solicitanta, iar un copil, pe de alta parte, are nevoie de foarte multa grija si atentie…?
M.A.: Ei, aici ati atins un punct dureros! Ati pus degetul pe rana permanentei lupte care s-a dat in mine, de cand am devenit mama. Si culmea, acest moment a coincis cu cel in care am devenit om de televiziune! Lupta s-ar traduce cam asa: ori de cate ori ma aflam „la post”, adica in tv, constiinta ma mustra ca nu sunt langa copiii mei, ca-i neglijez, ca nu le daruiesc atentia cuvenita. Cand insa ma aflam in preajma copiilor, exercitandu-mi functia de mama, un glas launtric ma mustra: ai de pregatit o emisiune, ai de scris un scenariu, ai de facut un interviu… Si, uite-asa, am tot pendulat intre un statut si celalalt, reprosandu-mi mereu cate ceva… Probabil ca asa sunt eu: o vesnica nemultumita!
T.: Ati avut curajul sa divortati intr-un moment al vietii in care multe dintre femei tind sa se resemneze, chiar daca nu se mai simt fericite in casnicia pe care o au. Cum v-ati gasit curajul?
M.A.: Divortul, din pacate, nu este un lucru cu care sa te mandresti. El reprezinta, pana la urma, un esec. Esecul unei alegeri gresite, esecul incercarii de a face, mai apoi, lucrurile sa functioneze. Nu stiu daca e rusine sau nu sa-ti recunosti esecul. Este, oricum, ceva omenesc. Imi pare rau ca mi-am irosit ceva ani, ultimii, mimand fericirea, lucru ce deriva, si el, din avatarurile statutului de persoana publica. Curajul de a spune „STOP!” recunosc ca l-am gasit intr-o terta persoana. Care m-a sustinut, mi-a dat de inteles ca viata e prea scurta ca s-o traiesc in compromis, ca da, si la varsta mea, pot aspira la fericire, la dragoste, si ca, pana la urma, respectul de sine, pe care recunosc ca l-am neglijat, este mai important decat imaginea poleita, pe care te straduiesti din rasputeri s-o oferi celor din jur. Ce naivitate!
T.: Ce credeti despre femeile care se cramponeaza de un barbat chiar daca acela nu le mai iubeste sau vrea sa plece sau se poarta urat? Multe isi distrug sanatatea, trec prin depresii si nu reusesc sa-si vada sensul vietii fara EL…
M.A.: Sa nu ma judecati prea tare daca am sa va spun ca… aproape ca le inteleg pe aceste femei. Aproape ca am o complicitate afectiva cu ele… e foarte greu sa fii o femeie singura, in ziua de azi. De fapt, e greu sa fii singur, in general. Eu nu cred in femeile independente, cele care se uita la barbati ca la niste „cantitati neglijabile”. Eu cred ca astfel de femei – „puternice”, cum se alinta ele – nu fac decat sa braveze. Pana la urma, fiecare femeie simte nevoia sa se afle in preajma unui barbat pe care sa-l iubeasca, asupra caruia sa-si reverse marea de afectiune si grija, de care noi, femeile, suntem capabile. Si, fireste, sa fie iubite de acesta. E foarte greu sa accepti singuratatea cand ai un suflet care tanjeste dupa dragoste. In numele ei, aproape ca esti dispusa sa induri mai mult decat pare a fi permis. Apoi mai intervine si obisnuinta, care este a doua natura a omului. Ti se pare ca fara EL viata ta nu se va putea reconstrui, ca nu vei mai avea puterea de a o lua de la inceput, ca e rau cu rau, dar parca tot mai rau e… fara rau! A nu se intelege ca votez compromisul, insa ii acord circumstante atenuante.
T.: Sunt barbati care nu stiu sa accepte despartirea de sotii sau de iubite si atunci decid sa se razbune, fie jignindu-le, fie uzand de tot felul de metode pentru a le incurca viata. Ce le sfatuiti pe femeile care se afla intr-o astfel de situatie, tinand cont ca ati trecut printr-un lucru similar?
M.A.: Nu voi da sfaturi, din simplul motiv ca nu stiu nici eu insami ce sa fac, cum sa ma lupt cu o asemenea situatie, cu care, aveti dreptate, ma confrunt. Exista, intr-adevar, oameni care nu stiu sa-si asume un esec. Iar divortul este, repet, un esec. Foarte rar, cel care este parasit, reuseste sa se comporte demn. Sa-si recunoasca infrangerea, sa accepte ca, poate, mare parte din vina o poarta si el… sa mearga mai departe, ferindu-se de resentimente si straduindu-se sa pastreze din defuncta relatie doar ceea ce e frumos, sa actioneze, in numele acestui frumos, mai ales daca, in urma relatiei, respira si copii. Pana la urma, aproapele ti-a daruit ani din viata lui, dragoste, sperante, amintiri frumoase. De ce sa-l dusmanesti? In astfel de situatii, oamenii dovedesc cat sunt de marunti sau dimpotriva.
T.: De ce credeti ca atunci cand o femeie casatorita se indragosteste de altcineva este aratata cu degetul, iar in cazul barbatilor nimeni nu se scandalizeaza nici cand au amante, nici cand pleaca din senin cu alta de-o varsta cu copiii lor, nici cand se afla ca au avut o relatie de amor clandestina la fel de lunga precum casnicia?
M.A.: Niciun om care se indragosteste nu trebuie aratat cu degetul. Sentimentul e prea inalt pentru a fi blamat. Iar in momentul in care aceasta „indragostire” se suprapune unei casnicii existente, este clar ca ceva e putred in acea casnicie. Ca lucrurile, de fapt, nu merg, chiar daca „in afara” ar parea ca totul e perfect. Iar cand spun „indragostire”, ma refer nu la o aventura, ci la un sentiment solid, dezvoltat intre doi oameni maturi, responsabili. Un asemenea sentiment nu se poate dezvolta decat daca in casnicia cu pricina exista fisuri serioase, daca rezerva de iubire si respect s-a epuizat, dar lumea din jur e prea grabita pentru a avea ragazul sa judece, sa analizeze, sa priveasca nuantat. Cel mai simplu e sa acuzi, sa ridici piatra. Intr-adevar, exista un tratament preferential in ceea ce-i priveste pe barbati. Lumea e mai dispusa sa ierte tradarile barbatului, pentru ca, probabil, discriminarea caracteristica societatii de azi se manifesta si in domeniul acuzatiilor de infidelitate. Dar, pana la urma, ce spune lumea conteaza? Gura lumii latra cat latra, dupa care tot tu te intorci intr-un dormitor, fie gol, fie populat de un om langa care te simti mai singur decat pe o insula pustie.
T.: Cum ajung doi oameni care se iubesc mult sa nu se mai inteleaga, care sunt lucrurile care erodeaza o casnicie?
M.A.: Oamenii pierd din vedere ca important nu este atat sa cuceresti fiinta iubita, cat sa pastrezi viu sentimentul iubirii. Dragostea trebuie cultivata, intretinuta. Cea mai mare greseala este sa te pui pe tanjeala, odata ce te-ai vazut cu certificatul de casatorie in buzunar. Barbatii uita sa-si mai rasfete femeia iubita, s-o surprinda cu gesturi de tandrete, cu initiative romantice. Femeile uita sa mai fie frumoase pentru sotii lor, sa fie feminine, sa-i dragaleasca, sa le faca surprize culinare, sa se „gudure” docile pe langa ei, stimulandu-le simturile. In vartejul problemelor inerente oricarei casnicii, barbatul si femeia uita, practic, sa se mai iubeasca. Iar acela dintre ei care este dependent de dragoste, nemaiprimind de la omul iubit ceea ce-si doreste, ajunge sa caute iubirea in alta parte.
T: Cum depasiti momentele grele si tristetile din viata dumneavoastra?
M.A.: Din ce in ce mai greu. Vad, in jurul meu, din ce in ce mai multi oameni tristi, asupriti de probleme, ingenuncheati de griji si, prin urmare, imi macin tristetile inlauntrul meu, spre a nu-i impovara pe cei din jur cu ele. Cea care m-a ajutat intotdeauna sa evadez din caruselul propriilor neimpliniri a fost profesia. Si, din nou, copiii, care, cu problemele lor, m-au facut sa uit, de multe ori, de ale mele. Iar principalul meu confident, mama mea, este si a fost intotdeauna sfetnicul meu de baza, care a facut ca furtunile care m-au traversat sa nu fie atat de aprige.
T.: Ce va face fericita?
M.A.: Sunt fericita cand imi vad parintii sanatosi, cand copiii imi raporteaza micile lor izbanzi, cand lumea imi zambeste pe strada in zilele ce urmeaza unei emisiuni care mi-a reusit, cand ma simt iubita de omul pe care il iubesc. Nu caut fericirea in lucruri complicate, viata m-a invatat ca, de cele mai multe ori, ea e atat de aproape de noi, incat putem trece pe langa ea fara s-o observam.
T.: Ce principii vreti sa le imprimati copiilor dumneavoastra, despre care vreti sa fiti sigura ca vor pleca cu ele de acasa si ii vor insoti toata viata?
M.A.: Voi fi fericita daca amandoi copiii mei vor zbura in lume, purtand cu ei invatamintele pe care, la randu-mi, le-am capatat de la parintii mei: sa fie generosi, sa fie cinstiti, sa-si urmeze cu hotarare idealul si, mai ales, sa invete sa daruiasca iubire.
T.: Aveti trucuri, secrete pentru ingrijire si mentinerea sanatatii si daca da, ni le puteti impartasi?
M.A.: Vaaaai, aici m-ati prins! O sa dezamagesc spunand ca nu sunt, precum alte vedete, clienta saloanelor de infrumusetare, a salilor de fitness. Conditia mea fizica este in legatura directa cu mersul pe jos, urcatul scarilor si curatenia aproape zilnica din apartamentul nostru urias! Mopul este partenerul meu de dans preferat! Lor li se adauga somnul ordonat, inceput la ore cuminti, alimentatia sanatoasa, care evita excesele de orice fel, nepunand insa nici stavile absurde. Cate-o discreta crema antirid, la culcare si… cam astea sunt „secretele” mele stiute… de toata lumea!
T.: Ce parere aveti despre diete? Dar despre tendinta in alimentatie de a consuma doar alimente crude, neprocesate – curentul raw vegan?
M.A.: Dietele au devenit, mai degraba, o moda. Nu ma refer la cazurile extreme, cand dietele sunt chiar necesitate. Am tinut si eu cure de slabire crancene, prin adolescenta. Acum ma chinuiesc sa o conving pe fiica mea ca nu e cazul sa se infometeze, ca nu e grasa deloc, si, mai nou, era sa lesin cand Victoras mi-a refuzat cateva zile la rand cina marturisindu-mi, intr-un final, ca… vrea sa slabeasca! Personal, cred ca o vointa bine dirijata, combinata cu o alimentatie echilibrata, din care sa nu lipseasca nimic, dar nici sa nu fie nimic in exces, pot rezolva totul de la sine, fara chinuri majore, fara impuneri criminale, fara suferinte ridicole. Oricum, parerea mea este ca oamenii ar trebui sa fie mai putin preocupati de ceea ce vad cand se privesc in oglinda, cat ar trebui sa se preocupe privind in interiorul lor. Acolo ar trebui aplicate adevaratele diete!
T.: In final, va rog sa le impartasiti cititoarelor Tonica un gand, sa le transmiteti un mesaj…
M.A.: Sa creada in iubire si sa lupte pentru ea!
Text: Bianca Badescu
Foto: Paul Buciuta