M-am hotarat cu greu sa va scriu. Mi-e rusine de ce mi se intampla, dar nu am cu cine sa ma sfatuiesc, asa ca indraznesc la dumneavoastra. Sunt casatorita de 12 ani. La inceput, totul era cum trebuie. Aveam sperante mari, sotul este inginer iar eu bibliotecara. Avem un apartament modest, dar placut si multe flori pe balcon (desigur, pentru placerea mea). In primii ani asteptam cu nerabdare sa avem un copil, dar dupa cateva esecuri… ne-am consolat.
Viata decurgea lin si normal, fara multe bucurii, dar nici cu prea multe necazuri. Era, cum se spune, acea existenta stearsa, lipsita de stralucire si bucurie. Cu timpul, am inceput sa ma intreb daca nu cumva am gresit casatorindu-ne. Daca nu cumva am luat o pasiune trecatoare de adolescenti drept iubire. Mi-era din zi in zi mai neplacut sa ma intorc acasa. Imi petreceam cat mai mult timp printre cartile bibliotecii iar seara, franta de oboseala (caci nefericirea… oboseste), abia daca scoteam doua cuvinte cu sotul meu (si el din zi in zi mai plictisit). Dimineata ne trezeam, ne priveam ca doi straini si reincepea o zi lipsita de placeri si bucurii. De la un timp, nici in weekend nu ma prea vedeam cu sotul meu. Pleca sa se intalneasca la cate o bodega cu prietenii. Seara venea acasa ametit, certaret si plin de reprosuri. Nimic nu-i mai era pe plac. Mancarea era prea fierbinte, painea prea tare, apa prea calda… Recunosteam cu deznadejde simptomele pe care le citisem de atatea ori in cartile mele! Nemultumirea, dispretul… chiar ura. Il priveam cu disperare vazand cum se departeaza zi de zi tot mai mult. Venea din zi in zi tot mai tarziu acasa si tot mai beat…. Atunci devenea de nerecunoscut. Ma privea cu ochi rai si plini de ura, devenisem dusmanul care nu-l lasa sa bea. Dupa un timp, cu limba impleticita de bautura, imi reprosa ca i-am distrus viata. Si intr-o zi, cand am incercat sa-i raspund, o palma grea mi-a fost rasplata! Am ramas inmarmurita. Lacrimi grele mi-au siroit pe obraji si revolta ma ineca… Am trantit usa si am plecat. Am umblat nauca pe strazi… apoi, intr-un tarziu, am batut la usa unei prietene… A doua zi, seara, cand am revenit acasa, in loc sa-si ceara iertare, sotul meu… m-a plesnit din nou… Apoi, acest comportament a devenit obisnuinta. E mereu violent, ma simt umilita, tradata. Nu-mi vine sa cred ca s-a schimbat asa sub influenta alcoolului. Mi-e frica de el. Cand vine acasa, uneori e atat de beat ca nu poate articula nimic. Nu am cu cine vorbi. Viata mea a devenit un calvar. Si totusi mi-e frica sa divortez! Mi-e frica sa raman singura….Nu stiu ce sa fac! Ce ma sfatuiti? Voi avea puterea sa fac pasul divortului? Si daca da, ce se va alege de viata mea?
Cezara Dafinescu: Draga mea, atunci cand casnicia ajunge intr-un punct critic, fiecare poate hotari daca este mai bine sa divorteze sau nu. Aceasta alegere este o problema personala si individuala; in astfel de cazuri, nu se poate formula o regula generala de conduita. Pentru oamenii mai singuratici, realitatea dovedeste ca ar fi mai bine sa nu se casatoreasca deloc, pe cand altii, daca ar mai avea putina rabdare, ar putea trece de momentul dificil in doi, fara sa fie nevoie de separare. Aceasta a doua varianta cred ca, la tine, nu mai poate exista. Dupa mine, s-a ajuns in relatia ta mult prea departe. Cand un barbat te maltrateaza, nu mai e loc de impacare. Sa-ti fie frica sa-l parasesti pe “bruta” care a ridicat mana asupra ta este o greseala. Legatura dintre doi oameni se realizeaza in primul rand in inimile lor. Nu poate exista casatorie in adevaratul sens al cuvantului fara iubire si armonie. Nu exista nicio lege divina care sa te oblige sa traiesti impreuna cu un om care te maltrateaza si te umileste permanent. Separarea cuplului se produce intai in sufletele celor doi. Ceea ce se petrece la tribunal nu reprezinta decat urmarea fireasca a acestui lucru. Cand in cei doi soti se aduna resentimentele, neincrederea, suspiciunea si mania, acestea slabesc si epuizeaza unitatea cuplului. Ura dezbina ceea ce uneste iubirea. Dupa cum imi dau eu seama, tu si sotul tau ati gresit de la inceput. Numai uniunea plina de iubire dintre un barbat si o femeie poate fi numita casatorie autentica.Trebuia inca de la inceput sa va inconjurati de iubire, armonie si bunavointa. Atunci toate problemele voastre s-ar fi rezolvat treptat, de la sine, caci vibratiile benefice erau absorbite in subconstient, generand mai multa afectiune, putere de transfigurare si uniune datatoare de fericire. Sotul care-si iubeste cu adevarat sotia nu va face si nu va actiona cu nimic impotriva ei, nici prin vorbe, cu atat mai putin prin actiuni. Stiu ca este greu sa te desparti. Noi, femeile, suntem tentate sa iertam si sa suportam in speranta ca intr-o zi se va imbunatati situatia. Dar nu uita, draga mea: “Lupu-si schimba parul, dar naravul ba!”. Cateodata, lucrurile trebuie sa mearga prost pentru ca mai apoi… sa mearga bine. Cateodata, trebuie sa ne simtim slabi pentru a invata ce inseamna cu adevarat sa fim puternici. Cateodata, in viata noastra, oamenii care ne ranesc ori ne fac rau ne ajuta sa realizam ca exista persoane care tin cu adevarat la noi. Cateodata, trebuie sa ne confruntam cu o relatie distructiva pentru a ne intalni… marea dragoste. Succes!
Indrazneste si tu sa ii scrii Cezarei Dafinescu despre problemele care te preocupa! Are raspunsuri minunate, presarate cu un strop de optimism, zambete sincere si toata bunavointa din lume. O parere obiectiva asupra problemei care te macina, comunicata intr-o maniera remarcabila, de catre un om de o asemenea valoare, te poate scoate din impas. Scrie-ne pe adresa [email protected] si noi vom avea grija sa iti primesti raspunsul de la Cezara Dafinescu. Declarata de-a lungul timpului una dintre cele mai frumoase si mai talentate actrite ale Romaniei, noi adaugam ca este si o femeie de o intelepciune cum rar mai gasesti.