Interactiunile dintr-un cuplu se bazeaza pe diverse jocuri de rol care apar intre cei doi parteneri. Aceste roluri pe care le jucam sunt in general inconstiente si se schimba in functie de interesele noastre. Ele au mare legatura cu experientele noastre din copilarie, iar asumarea unui rol ne face sa retraim de fapt starea pe care o aveam ca si copii in situatii similare. Relatiile disfunctionale, carora partenerii nu le pun punct, desi “se chinuie” psihic unul pe altul, au la baza un astfel de joc inconstient in care fiecare dintre cei doi isi satisface prin celalalt o nevoie izvorata cel mai adesea dintr-o trauma a copilariei.
In interactiunile dintre cei doi parteneri se produce o tranzactionare in care fiecare isi asuma un rol: de parinte, adult sau copil, explica psihologul Erik Berne in cartea sa “Games People Play”. Fiecare dintre aceste roluri este activat in anumite conditii. In psihologia tranzactionala, pentru a vorbi despre o comunicare sanatoasa, fiecare dintre parteneri trebuie sa se situeze pe acelasi plan si sa-si asume roluri egale. Atunci cand aceste limite sunt trecute, comunicarea va deveni disfunctionala. Dupa un timp, rolurile tind sa urmeze acelasi curs iar partenerii se gasesc prinsi intr-o capcana in care isi reediteaza permanent traumele din copilarie, nereusind sa mai comunice cu adevarat si provocandu-si suferinta unul altuia. Iata care sunt jocurile din cuplu cel mai frecvent puse in scena, asa cum le descrie Berne:
“Daca n-ai fi fost tu…”
Este cel mai comun joc in cupluri, in care unul dintre parteneri isi asuma rolul de parinte si celalalt de copil. De obicei, in aceste cazuri, o femeie timida si anxioasa isi alege un barbat care sa o domine. Astfel, ea se plaseaza intr-o situatie care sa o indreptateasca sa se planga ca ar putea face diverse lucruri daca n-ar fi barbatul ei care o impiedica. Partenerul din acest cuplu este de obicei o persoana obsedata in mod inconstient de control, care ii face practic “un favor” femeii interzicandu-i anumite lucruri de care ea se temea oricum. In astfel de jocuri, barbatul isi satisface setea de control, fara ca macar sa isi dea seama ca o are, iar femeia isi gaseste o scuza in persoana barbatului pentru temerile sale. Cei doi ajung astfel sa se complaca intr-o interactiune disfunctionala care vine sa compenseze traumele pe care le duc cu ei. Acest joc poate fi valabil si invers, cu un barbat in rolul de copil si o femeie-mama. Jocul nu poate fi oprit decat daca cel putin unul dintre parteneri realizeaza ca il joaca si refuza sa-si mai asume acel rol.
“Ghiceste ce vreau…”
In cadrul acestui joc, pe care cu siguranta l-ati vazut macar o data intr-un cuplu, unul dintre parteneri asteapta tot timpul ca celalalt sa-i ghiceasca nevoile. Partenerul-copil trebuie sa ghiceasca ce nevoi are celalalt, insa cel mai adesea se va incurca atunci cand vine vorba de satisfacerea lor si astfel celalalt (in rolul de parinte) ii va reprosa constant ca nu-l intelege si deci nu-l iubeste. Partenerul care il supune pe celalalt la acest joc de ghicit continuu are cel mai adesea o nevoie inconstienta de dragoste si apartenenta, provenita dintr-o copilarie in care a trait intr-o familie ce nu a fost capabila sa-i ofere caldura sufleteasca. Un astfel de copil devenit adult cauta permanent dragostea si aprobarea, insa, in acelasi timp, nu crede ca merita dragoste si atunci isi cauta un partener incapabil sa i-o ofere. Normal este insa ca fiecare partener sa-i spuna celuilalt ce-si doreste si nu sa-l lase sa ghiceasca.
“Uite cat de tare ma straduiesc…”
Acest joc este initiat aproximativ in aceeasi masura si de femei, si de barbati. Cand unul dintre parteneri isi doreste sa termine relatia si se simte vinovat din aceasta cauza, va raspunde la incercarile celuilalt de a salva relatia, dar va face in asa fel incat sa-i arate ca de fapt nimic nu da roade. La sfarsit, va veni invariabil raspunsul: “Uite cat de tare m-am straduit”… si, cu toate acestea, relatia nu a functionat. Practic, celalalt incearca sa-si gaseasca justificari in fata celorlalti si sa scape de vina pe care o simte fata de el insusi.
Multe dintre cupluri se formeaza pe baza unor nevoi si traume complementare si astfel pot juca ani in sir un joc precum cele de mai sus, care, desi ii face nefericiti, ii acapareaza si devine un mod de viata. Pentru ca aceasta practica sa inceteze, partenerii trebuie sa fie constienti de lupta pentru putere care se da in cadrul acestor jocuri si sa-si doreasca sa le puna capat imediat cum incep. Manipularea si comunicarea ascunsa trebuie sa fie inlocuite de o comunicare sincera si directa.
Text: Bianca Badescu