Toate gandurile pe care le trimit catre voi le trimit cu tot dragul si nutrind speranta ca se intersecteaza cu gandurile voastre.
Va povestesc experientele mele nu neaparat pentru ca sper sa fie aceleasi cu ale voastre, ci sperand ca veti gasi ceva util in ele, ceva care sa va motiveze sau sa va faca sa zambiti.
Cateodata imi reprosez o nota mult prea personala, dupa care imi dau seama ca n-ar putea fi altfel.
Sarind peste aceasta introducere, sper eu nu exagerat de lunga si nici justificativa peste masura, pentru ca nu-mi plac oamenii care se justifica excesiv, mi-ar placea sa va impartasesc cateva constatari legate de ceea ce inseamna exemplul personal.
Avea cam doi anisori cand isi lua o carte si se aseza langa mine in pat. Sa citim impreuna.
Cartea era cu susu-n jos, iar ea nu stia sa citeasca. Totusi se incapatana sa o faca.
Cand era la gradinita, isi lua cartea, de data asta o tinea corect si voia cu tot dinadinsul sa-mi citeasca si ea mie. Asa cum facusem eu ani de-a randul.
A venit scoala, iar cititul, odata transformat dintr-o joaca intr-o obligatie, nu prea mai e asa distractiv.
Eu ma asez, ca intotdeauna, seara in pat si citesc cateva pagini.
Ea nu mai vine. Nu mai vrea sa ma imite. Citeste la ea in camera, dar licarul de odinioara nu-l mai vad in ochii ei. Jocul s-a terminat. Se pare ca treaba asta cu cititul nu e chiar asa distractiva cum credea. Puterea exemplului se pare ca nu mai functioneaza. Oare se diminueaza direct proportional cu varsta copilului?
Nici vorba. Doar centrul de interes s-a schimbat. Se asaza la masuta de machiaj si incearca…
Text: Alina Niculescu