Ce legătură există între produsele chimice care ne înconjoară și bolile tot mai frecvente ale zilelor noastre? În volumul „Marea dezordine hormonală”, apărut recent la Editura ap! (ACT și Politon), jurnalista franceză Corinne Lalo, cu ilustrații semnate de Laurent Lalo, explorează consecințele invizibile, dar grave, ale substanțelor care ne dereglează sistemul hormonal — atât la oameni, cât și la animale.
Cartea se transformă într-un ghid esențial pentru oricine vrea să înțeleagă și să evite pericolele ascunse din jurul nostru: perturbatorii endocrini. Cu o misiune clară și profund umană, autoarea ne oferă informații accesibile, susținute de cercetări științifice, dar și soluții practice pentru a ne proteja sănătatea în fața acestei „otrăviri tăcute”.
Corinne Lalo are peste 30 de ani de experiență ca jurnalist medical în televiziunea franceză și a documentat unele dintre cele mai controversate subiecte de sănătate publică din Franța: de la contaminarea sângelui și norul radioactiv de la Cernobîl, până la cazul Mediator — unul dintre cele mai mari scandaluri farmaceutice din Europa. Este, de asemenea, coautoarea volumelor „Le Livre noir du médicament” și „Se soigner sans médicaments de A à Z”.
Vă invităm să descoperiți, în premieră, un fragment din această carte-campanie, menită să ne informeze, să ne protejeze și să ne trezească conștiința.
FRAGMENT
Despre importanța hormonilor și homeostazie
Ce fac hormonii? Au grijă să ne păstreze mediul interior într-un echilibru constant și foarte delicat. Această noțiune fundamentală are mult prea adesea tendința de a fi uitată sau subestimată. Ea se numește „homeostazie”, din grecescul hómoios, care înseamnă „același, egal”, și stasis, care înseamnă „stare”, adică o stare constantă sau stabilă.
Conceptul a fost inventat de unul dintre cei mai mari savanți ai tuturor timpurilor, medicul și biologul Claude Bernard[1], care îl definește astfel: „Toate mecanismele vitale, oricât de variate ar fi, au doar un singur scop, acela de a menține unitatea condițiilor de viață în mediul interior”. Este vorba despre o stare de echilibru dinamică în care condițiile interne pot varia, dar întotdeauna în limitele restrânse din jurul valorilor-țintă compatibile cu viața.
Această stare de echilibru este menținută în principal de hormoni, care vor supraveghea în permanență ca nimic să nu perturbe acest ansamblu de mecanisme fragile. În timp ce în detaliu ajustările sunt de o complexitate infinită, se poate rezuma principiul astfel: „Potrivit e potrivit, prea mult e prea mult, insuficient e insuficient”. Iar consecința nerespectării acestui principiu, corolarul său într-un fel, este: „Dacă ceva nu mai funcționează, nimic nu mai funcționează”.
Sistemul de detoxifiere, prima fortăreață împotriva otrăvurilor chimice
Organismul are două sisteme majore de apărare. Pe primul îl știm bine: este sistemul imunitar. Acesta permite să luptăm împotriva virusurilor și bacteriilor cu celulele numite „globule albe” (macrofage și limfocite). Ele produc anticorpi pentru a recunoaște și distruge elementele străine nedorite.
Pentru ca sistemul imunitar să poată neutraliza toate aceste substanțe străine organismului pe care le numim „xenobiotice”, acestea din urmă trebuie să fie destul de mari, precum virusurile și bacteriile. Dar dacă sunt de 1 milion de ori mai mici, ca în cazul poluanților chimici, sistemul imunitar este neputincios și cel de-al doilea sistem de apărare va intra în joc: „sistemul de detoxifiere”.
Știm mai puține despre acest sistem de apărare care este pus în funcțiune în interiorul fiecărei celule pentru a o curăța și a evacua deșeurile celulare găsite acolo. Este orientat mai întâi să recicleze toate moleculele organismului după utilizare, pentru a le dizolva și astfel pentru a le permite să părăsească corpul. Se ocupă în principal de hormonii steroizi, acizii grași, vitamina D, terpene etc. Ideea este de a permite substanțelor grase mai degrabă hidrofobe (incapabile să se amestece cu apa) să fie oxidate și apoi eliminate prin urină.
Acest sistem de detoxifiere va trata așadar toți poluanții care au reușit să intre în celulă în același mod. „Gunoierul”-șef nu se întreabă dacă poluantul a fost introdus în organism cu un anumit obiectiv sau cu o anumită etichetă: medicamente, pesticide, micotoxine, aditivi alimentari, derivați ai combustibililor menajeri și industriali, solvenți, coloranți și materiale plastice, toate aceste molecule străine sunt tratate în același mod.
„Corpul are o singură modalitate de a scăpa de ele, explică profesorul Seralini. Mai întâi le oxidează pentru a le arde, apoi le diluează adăugând molecule pentru a le dizolva în apă.” În interiorul celulei, aceste sisteme de curățare și ardere sunt numite „citocromi P450”, un nume nu foarte poetic care reflectă circumstanțele descoperirii acestora, dar nu și funcția lor. „Citocromul” provine din grecescul cyto, care înseamnă „celulă”, și chroma, care înseamnă „culoare”. Când a fost descoperit, culoarea sa galbenă a atras atenția. „P” înseamnă „pigment” (de culoare), iar „450” indică un nivel de absorbție a luminii.
Pentru o mai mare claritate, i-am fi putut numi „detoxifianți”, deoarece acesta este principalul lor merit: eliminarea tuturor deșeurilor și a tuturor substanțelor toxice care împiedică celula să-și îndeplinească funcția. I-am fi putut numi și „respiratori”, pentru că ajută celulele să respire, sau chiar „constructori de colesterol”, pentru că participă la producerea de colesterol în ficat, unde sunt foarte numeroase. I-am fi putut numi, de asemenea, „gunoierii celulelor”, pentru că le scapă de deșeuri, în timp ce macrofagele (globulele albe) sunt gunoierii organismului în afara celulelor.
Acești „superdetoxifianți” se găsesc în toate organismele vii, inclusiv în plante, ciuperci, insecte, animale, virusuri și bacterii, cu excepția câtorva, cum ar fi Escherichia coli.
Citocromii P450, principalii detoxifianți celulari:
Se găsesc la toate speciile vii.
La om, sunt produși de ficat.
Dacă sunt prea mulți poluanți chimici, aceștia copleșesc sistemul de detoxifiere și distrug comunicațiile chimice și electrice ale celulei. „Însă, explică profesorul Seralini, comunicarea dintre celule este cea care permite organismului să-și mențină vitalitatea. Când murim, spune el, mai avem mușchii și oasele, dar corpul nu mai stă în picioare pentru că celulele nu mai comunică între ele, nici chimic, nici electric.” Ceea ce este perturbat nu este deci numai sistemul hormonal, ci si sistemul nervos.[2]
Ce sunt glandele endocrine sau hormonale?
Să ne amintim rapid funcțiile sistemului hormonal, pentru că le vom regăsi pe parcursul acestei cărți.
Sistemul hormonal, numit și „endocrin”, coordonează și programează un întreg set de funcții în organism. Este informat prin retrocontrol, care îi permite să dirijeze totul.
Glandele sunt numite „endocrine” deoarece își secretă substanța în interiorul organismului (din greacă krino, „eu secret”, și endo, „interior”). Sunt considerate ca atare pornind din partea de sus a corpului: glanda pineală sau epifiza, hipotalamusul, hipofiza, tiroida, suprarenalele, ficatul, rinichii, gonadele etc.
Când comunică între ele, aceste glande formează „axe”. Cele mai importante șase axe sunt:
– axa hipotalamus-hipofiză-tiroidă;
– axa hipotalamus-hipofiză-gonade (ovare sau testicule);
– axa hipotalamus-hipofiză-suprarenale;
– axa hipotalamus-hipofiză-rinichi;
– axa hipotalamus-hipofiză-ficat;
– axa hipotalamus-hipofiză-glande mamare.
Aceste șase axe sunt toate în interacțiune unele cu altele. Am aflat de scurt timp că buna lor funcționare depinde și de starea microbiotei din interiorul intestinului. Poluanții chimici își exercită efectele nocive asupra tuturor receptorilor care le căptușesc celulele. Descoperim amploarea pagubelor în fiecare zi și, totuși, au trecut deja șaizeci de ani de când s-a tras semnalul de alarmă.
Prima care a ridicat un semnal de alarmă, fiind atât om de știință, cât și iubitoare de natură sălbatică, a fost americanca Rachel Carson[3], care va rămâne marea figură fondatoare a ecologiei moderne prin cartea ei premonitorie intitulată Primăvară tăcută[4] (Silent spring).
Cele șase axe principale ale sistemului hormonal:
Acestea pornesc de la hipotalamus și hipofiză pentru a acționa asupra glandelor care produc hormoni.
Rezumat
Hormonii își transmit mesajul fixându-se pe receptorii specifici din celule și de pe celule. Poluanții chimici perturbă sau împiedică această fixare prin imitarea formei hormonilor. Detoxifianții celulari, numiți „citocromi P450”, pot fi copleșiți.
Cele șase axe principale care organizează sistemul hormonal pornesc de la hipotalamus și hipofiză pentru a acționa asupra glandelor care produc hormoni.
[1] Claude Bernarde, 1813-1878, medic și fiziolog francez, a pus bazele fiziologiei moderne, observând capacitatea organismului de asigurare a homeostaziei. Claude Bernard afirma în 1865 că „boala constituie o tulburare a funcționării normale a organismului”, susținând că abilitatea de a trata o afecțiune se bazează pe cunoașterea în detaliu a fiziologiei organismului. Această proprietate a fost denumită ulterior, în 1932, de către medicul american Walter Cannon, homeostazie. (n. red.)
[2] G.-É. Seralini, G. Jungers, „Endocrine disruptors also function as nervous disruptors and can be renamed endocrine and nervous disruptors (ENDs)”, Toxicology Reports, 2021, [online] https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S2214750021001414?via%3Dihub.
[3] Rachel Louise Carson (1907-1964) a fost reputat biolog, zoolog și scriitoare, inițiatoare a mișcării pentru protejarea mediului înconjurător. În cartea sa de căpătâi, Primăvară tăcută, publicată în 1962, ridică un semnal de alarmă legat de cat de mult acțiunile oamenilor pot să afecteze viața planetei. În carte sunt descrise efectele negative ale pesticidelor sintetice asupra mediului înconjurător și a sănătății oamenilor, într-un mod deosebit de bine documentat. Cartea a avut un puternic impact și a atras modificarea politicii Statelor Unite în legătură cu utilizarea pesticidelor, incluzând interzicerea pesticidului DDT (diclor-difenil-tricloretan) în agricultură. Mai mult, în 1970, cartea a încurajat mișcarea ecologistă din America să înființeze Agenția de Protecție a Mediului. (n. red.)
[4] R. Carson, Printemps silencieux, Wildproject, 2019.