Asistam acum la o lupta a noastra, a femeilor, de a ne autodepasi si de a ne elimina stigmatul “sexului slab”. O lupta ce poarta in ea gratia feminina, o anumita maretie, dar si putin tragism. Incercam sa facem din ce in ce mai mult, sa cuprindem totul in viata noastra de zi cu zi: sa fim femei de succes in cariera, sa fim mame perfecte, sa fim sotii si iubite extraordinare si fiicele pe care orice parinte si le-ar dori. Practic, sa ne transformam din femei, in SUPERFEMEI.
“O femeie este ca un plic de ceai, nu stii cat de puternica este pana nu ajunge in apa fierbinte”
(Eleanor Roosevelt, prima doamna a Americii)
Inainte, rolul femeilor era clar: aveau in grija organizarea caminului, cu tot ce presupunea asta: ingrijirea copiilor, gatitul, treburile casnice. Dar zilele treceau monoton, iar viata la picioarele barbatului nu mai era o optiune, pentru ca, se pare, nu prea ne asigura fericirea. Asa ca am vrut mai mult, sa ii depasim pe barbati, sa ne depasim pe noi. Frustrarea de a fi fost etichetate atata timp ca fiind “sexul slab”, strivit sub maretia “sexului tare”, ne-a facut sa incercam sa dovedim ca tot ceea ce poate face un barbat, poate fi facut si de o femeie. Si chiar mai mult de atat. Si putem spune ca am reusit. De exemplu, s-a demonstrat de curand ca femeile sunt acum, over all, mai inteligente decat barbatii, IQ-ul acestora crescand mai rapid decat cel al reprezentantilor sexului masculin. La fel cum s-a demonstrat insasi ca isi ocupa mai mult timp din viata cu treburile casnice: simplul fapt de a avea un sot iti asigura un plus de 7 ore pe saptamana dedicate treburilor casnice. Si uite asa, ziua de 24 de ore a inceput sa para din ce in ce mai scurta pentru o femeie. Partea amuzanta este ca la sfarsitul zilei, desi femeia a bifat mult mai multe sarcini, adeseori, tot barbatul se simte mai obosit. Si asta ne face sa ne intrebam, ce ti-e si cu atat de laudata putere masculina? De multe ori se dovedeste ca barbatul de langa noi nu intruchipeaza catusi de putin acel ideal masculin de putere si curaj, de legenda sau scenariu hollywoodian. Cate lucruri pe care noi le facem zilnic pot constitui pentru barbati o provocare similara luptelor cu titanii, cat de debusolati sunt cand ii doare ceva sau fac vreo gripa, cat de complicat li se pare sa pregateasca o banala supa sau sa calce o camasa?
Si ne place sau nu sa recunoastem, de multe ori luam asupra noastra mai mult decat putem duce si incercam sa facem fata. Vrem sa fim un barbat plus o femeie, la un loc. Sa fim mai barbate decat barbatul de langa noi sau sa fim noi si barbatul care lipseste din viata noastra. Asa cum explica Brene Brown, o cunoscuta autoare si cercetatoare la Universitatea din Houston, intr-una dintre conferintele sale, totul pleaca de la conceptul de rusine, de la frica ca nu esti atat de buna pe cat ar trebui sa fii. O rusine care a pus stapanire pe sub constientul colectiv al femeilor inca de la inceputurile lumii. Incepand cu faptul ca a trebuit sa acceptam ca suntem doar “o coasta a lui Adam”.
“Sa fii femeie este o sarcina extrem de dificila, pentru ca ai de-a face cu barbatii”
(Joseph Conrad, scriitor polonez)
Pe langa asta, asteptarile contradictorii, conflictuale si de neatins in legatura cu cine ar trebui sa fie le alimenteaza femeilor acest sentiment de rusine care se afla la baza imperativului de a face cat mai multe lucruri, cat mai bine. Din frica de a neaccepta si dezvalui vulnerabilitatea in fata celor de care ne pasa si care am vrea sa ne vada perfecte. Suntem intr-o permanenta competitie cu noi. Doar ne-am saturat sa fim noi pionii slabi care n-au acces la masa celor puternici. Si pana la un punct, acest lucru nu e rau deloc, pentru ca ne face sa evoluam. Pana la punctul in care, la sfarsitul zilei, cand coboram din roller-coaster-ul vietii de zi cu zi si ne luam un moment de ragaz, avem o senzatie de neputinta si ne gandim ca zilele prea trec ca la carte, la fel de fiecare data, facand prea des ce trebuie si prea rareori altceva.
Traim cu anxietatea ca intr-o zi copiii ne-ar putea spune “n-ai fost o mama buna”, ca sotul ne-ar putea parasi pentru o alta, evident, mai buna, ca ne-am putea pierde jobul in fata altcuiva mai dedicat. Doar ca dorinta de a excela in toate ajunge sa ne copleseasca si pana la urma ceva tot are de suferit.
“Inainte de orice, fii eroina vietii tale, nu victima”
(Nora Ephron, jurnalista)
Trebuie sa acceptam ca nu suntem infailibile si sa nu ne mai fie rusine de vulnerabilitatile noastre. Asa cum barbatii se tem sa para slabi si sa recunoasca ca uneori sunt astfel, iar noi observam asta si ii iubim in continuare, la fel si ei ne pot iubi pe noi chiar daca nu suntem superwoman, iar daca nu pot face acest lucru, atunci problema nu este a noastra. Iar nemultumirile celor din jur pot aparea chiar si atunci cand incerci sa faci totul perfect, pentru ca de multe ori acestea nu tin de tine, ci de judecata si perspectiva lor diferita asupra lucrurilor. “Eu, dintr-un instinct profund, aleg un barbat care ma obliga sa fiu tare, care are pretentii mari de la mine, care nu se indoieste de curajul sau taria mea, care nu ma crede naiva sau inocenta, care are curajul sa se poarte cu mine ca cu o femeie”, spunea Anais Nin.
Important este ca noi sa incetam sa mai fim nemultumite de noi. Sa ne asumam ceea ce suntem, sa ne acceptam asa cum suntem, caci farmecul fiintei umane sta tocmai in imperfectiune, in imprefectiunea asumata, sincera. Si se pare ca de fapt, aceasta este si cheia catre fericire. Oamenii care nu se tem sa isi accepte si sa isi dezvaluie vulnerabilitatea sunt cei mai multumiti de viata lor. Si, pana la urma, asta este si ceea ce face dintr-o femeie o superwoman – puterea de a fi ea asa cum este, nu numarul infinit de sarcini bifate in fiecarezi…
Text: Bianca Badescu