DISCÚRS, discursuri, s. n. Expunere facuta in fata unei adunari; cuvantare. ♦ (Frantuzism inv.) Tratare in scris a unui subiect de natura stiintifica sau literara. – Din fr. discours, lat. discursus.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adaugata de LauraGellner | Semnaleaza o greseala | Permalink
DISCÚRS s. n. 1. expunere oratorica in fata unui auditoriu pe o tema politica, morala etc.; cuvantare. 2. expresie verbala a gandirii; cuvantare. 3. disertatie, tratare a unui subiect de natura stiintifica sau literara; expozeu, tratat. (< fr. discours, lat. discursus)
Sursa: MDN ’00 (2000) | Adaugata de raduborza | Semnaleaza o greseala | Permalink
DISCÚRS, discursuri, s. n. Expunere in fata unei adunari a unui subiect (mai adesea de natura politica); cuvintare. V. conferinta. Un ofiter… se plimba nervos, graind singur, pregatind un discurs. CAMILAR, N. I 372. Si, pe loc, un discurs… fu gata. M. I.
CARAGIALE, C. 116.Discursuri, de-alta parte, turnatu-s-au mai multe, Si pare c-o sa fie si lume sa le-asculte. MACEDONSKI, O. I 42. ♦ (Frantuzism invechit) Tratare in scris a unui subiect de natura stiintifica sau literara. V. compozitie, studiu. Le citeste un lung discurs istoric moral. CARAGIALE, O. III 256. A scris un discurs despre urmele « Elenismului in Rominia ». ODOBESCU, S. II 412.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adaugata de LauraGellner | Semnaleaza o greseala | Permalink
DISCÚRS s. n. (cf. fr. discours): text care formeaza o unitate destul de completa, caracterizat printr-o puternica coeziune; se limiteaza la enunturile succesive ale unui singur vorbitor, care reprezinta un mesaj.
Sursa: DTL (1998) | Adaugata de valeriu | Semnaleaza o greseala | Permalink