Este aproape imposibil să ne imaginăm viața fără un partener grijuliu, implicat și asumat, a subliniat de nenumărate ori Gaspar Gyorgy, expert național și formator de opinie în sănătatea relațională.
Mai mult, în interviul acordat Tonica.ro, psihologul subliniază importanța acestui gen de relație în procesul de vindecare a traumelor, cu trimitere directă la cea mai nouă carte a sa, a cincea, intitulată sugestiv “Suflete de sticlă”.
Oamenii nu-și pot amorți selectiv emoțiile
Termenul „traumă“ este extrem de folosit în ultima vreme. Care este definiția lui, în psihologie/psihiatrie? (Pentru că, de multe ori, este folosit inadecvat.)
În psihologia științifică, trauma se referă la urmele pe care le lasă în sufletul, mintea și corpul nostru experiențele dureroase prin care am trecut și pe care nu am putut să le procesăm cognitiv și emoțional. Adesea, oamenii sunt de părere că trauma este, de exemplu, despărțirea părinților sau neglijarea emoțională ori abuzul verbal din partea altora. Dar acestea sunt doar experiențe care pot induce trauma, care pot determina schimbări semnificative în modul nostru de funcționare.
Trauma este ceea ce rămâne în interiorul nostru, ca reacție la ceea ce s-a întâmplat în exterior. Trauma este ca o scoarță protectoare ce se formează și care ne face bine și rău, în același timp. Aceasta ține durerea la distanță – să presupunem că ne-am aplatizat emoțional, în urma unei trădări –, dar și fericirea. De ce? Pentru că oamenii nu-și pot amorți selectiv emoțiile.
Dacă o femeie nu mai vrea să se expună trădării în dragoste, ca urmare a mai multor relații cu despărțiri complicate, aceasta își ridică în jurul sufletului infinite ziduri, care țin departe atât suferința, cât și dragostea. Trauma ne împiedică să ne mai asumăm vulnerabilitatea – capacitatea de a ne expune unor riscuri, știind că acestea pot aduce înfrumusețarea sau întregirea vieții noastre.
Detaliați afirmația pe care o faceți în prezentarea cărții dvs.: „Psihologii sunt convinși că trauma nu este experiența negativă în sine.“
Haideți să ne gândim la un exemplu recent. Întreaga Românie a trecut printr-o stare de urgență, cu momente cumplite de anxietate și episoade intense de frică și furie. Asta ar presupune ca toți românii să iasă din această perioadă traumatizați. Dar realitatea ne arată că, deși cei mai mulți au suferit cam aceleași pierderi și au trecut prin momente grele, urmările sunt variate. Iar diferența este dată de resursele relaționale și psihologice de care a dispus fiecare, pentru a face față acestor experiențe dificile.
Pe unii dintre noi, incertitudinea cauzată de pandemia de COVID-19 i-a dus pe culmile disperării, pe alții doar i-a agitat și, poate, i-a ținut treji mai multe nopți. De ce unii au disperat și alții nu? Deoarece unii au avut cu cine să vorbească despre anxietățile și îngrijorările lor, au reușit să se mai și relaxeze (prin puterea relațiilor), iar alții doar s-au adâncit în suferință (afectați de singurătate și neîncredere). De aceea spunem că trauma nu este experiența negativă în sine. Trauma este efectul pe care experiența îl lasă în urma sa și care ajunge să ne afecteze funcționarea în infinite moduri.
Vindecare traumelor necesită experiențe emoționale corectoare
Sunt oameni care afirmă că reușesc singuri să depășească anumite traume. Este adevărat sau ele rămân undeva ascunse? Și, la un moment dat, apar sechelele?
Experiența clinică de un deceniu și jumătate în calitate de terapeut relațional îmi arată că nimeni nu se poate vindeca de traume de unul singur. Pentru o vindecare adevărată, avem nevoie de o relație bazată pe siguranță și încredere. Una în care să ne arătăm imperfecțiunile și apoi să învățăm să ne iubim așa cum suntem, datorită acceptării și empatiei care vin din partea jumătății noastre de cuplu.
Nu cred că oamenii se pot iubi pe ei înșiși, dacă nu simt gustul iubirii într-o relație interpersonală semnificativă. Vindecare traumelor necesită experiențe emoționale corectoare, iar asta presupune să mai fie cel puțin o altă persoană alături de tine. Pentru că regula este suficient de clară: „Ființa umană se naște dintr-o relație, este lezată sau traumatizată într-o relație și se vindecă tot printr-o relație“ (citat preluat de la psihoterapeutul american Harville Hendrix).
Cred că putem analiza trecutul pe cont propriu și putem înțelege ce s-a întâmplat cu noi, dar de aici și până la adevărata vindecare este cale lungă. Probabil, unii afirmă că s-au vindecat (în lipsa unui real context de vindecare), pentru că nouă, oamenilor, nu ne place să răscolim deșeurile traumatice pe care le cărăm după noi și încercăm să recurgem la diferite scurtături și să trișăm.
Dar o facem pe barba noastră și punem în joc destinul copiilor noștri. Pentru că ne putem preface că am alungat trauma din propria grădină, numai că… o vom găsi în grădina copiilor noștri. Asta-i și povestea relațională prezentată în recenta mea carte, Suflete de sticlă.
Personajul feminin, Silvia, gândește despre sine că nu are nicio traumă, dar nu înțelege de unde acea frică cumplită de intimitate sau de ce se agață, din nou și din nou, de bărbați care ajung să-i facă rău. În timp ce bărbatul din poveste, Baltazar, crede că se poate fofila, doar pentru că se ocupă de vindecarea sufletească a altora.
Iar încercările și dificultățile lor ne arată că sunt doar niște copii-adulți, care biologic au ajuns la maturitate, dar emoțional și relațional sunt sclavii propriei copilării. Și vindecarea începe să se producă abia atunci când îndrăznesc să privească în ochi trecutul, să-l simtă cu aceeași durere ca în pruncie, să-l înțeleagă cu maturitatea din prezent și să se apropie unul de celălalt cu multă deschidere și curiozitate.
Trauma nevindecată – bolovan legat de suflet
Și reversul: cei care reușesc să depășească anumite traume cu ajutor specializat au scăpat definitiv de urmele acelei traume din sufletul lor?
Traumele, uneori, se depășesc cu ajutor de specialitate. Dar, de cele mai multe ori, avem nevoie de partenerul de cuplu pentru o asemenea renovare psihologică personală. Traumele lasă mereu cicatrici, dar cu timpul învățăm să trăim cu acestea, în așa fel încât să nu ne mai facem rău, nici nouă și nici celor dragi.
Vindecarea nu presupune să nu ne mai emoționeze experiențele dureroase trăite sau să le dăm uitării. Pentru mine, vindecarea înseamnă să reluăm legătura cu părțile din noi pierdute din cauza experienței negative – dacă am fost trădați, să îndrăznim să iubim din nou, să ne descoperim toate sentimentele și să ne utilizăm toate resursele cognitive.
Oamenii cu multe traume deschise văd lumea ca fiind un spațiu periculos, în care nu se pot simți în siguranță. Și dacă sunt mereu în alertă, nu pot avea performanțe cu adevărat, nu se pot odihni și nici nu pot iubi.
Ce se întâmplă cu traumele neconștientizate și nevindecate?
Rămân asemenea unor bolovani legați de sufletele noastre. Ne împiedică să vedem frumosul în noi și în ceilalți, să fim blânzi și generoși, să spunem „te iubesc“ ori să fim recunoscători pentru că suntem vii.
Traumele se pitesc în spatele vorbelor noastre dure, al comportamentelor abuzive și al acțiunilor agresive. Trauma călătorește în timp și suferința este lăsată moștenire de la părinți la copii și așa mai departe.
Cum putem recunoaște, ca adulți, că avem o serie de traume?
Traumele devin cel mai ușor vizibile în plan relațional – în interacțiunea cu partenerul de viață, cu copiii, cu colegii și ceilalți oameni din comunitate. Lipsa de generozitate și de bunăvoință, evidențierea exagerată a sinelui, indiferența față de durerea și suferințele celor din jur sau carența de empatie – sunt doar câteva dintre indiciile subtile ale traumelor psihologice.
Trauma este ca un cui în care se agață în mod constant gândurile, emoțiile și comportamentele noastre – ajungând ca, încet și sigur, toate acestea să fie făcute franjuri. Povestea de iubire din Suflete de sticlă oferă nenumărate exemple concrete cu privire la ce înseamnă să iubești, să muncești și să trăiești, atunci când trauma a devenit umbra ta.
O călătorie care poate dura întreaga viață
Ce înseamnă, de fapt, să ne vindecăm traumele?
O întrebare foarte bună! Dacă trauma ne-a secătuit de emoții și sentimente – din cauză că, în urma experienței negative, ne-am anesteziat emoțional, pentru a nu mai simți durere –, atunci vindecarea înseamnă să coborâm din minte înapoi în corp, să reluăm legătura cu trăirile noastre și să nu ne mai fie teamă de acestea.
Dacă trauma ne-a furat judecata și raționalitatea, vindecarea presupune să învățăm să ne ascultăm emoțiile în așa fel încât acestea să nu ne mai copleșească și să nu ne mai identificăm cu rolul de victimă sau să ne autocompătimim, ci să învățăm să gândim limpede și lucid. Trauma este depășită atunci când ne sensibilizează suferința celor din jur, când ne permitem să fim vulnerabili (să vorbim în prezența unor persoane de încredere despre trecutul nostru dureros) și să acționăm în congruență cu valorile noastre de viață.
Evident că, pentru cei care cred că este un proces terapeutic de 10 ședințe, după care vom fi ca noi sau ne vom fi reinventat complet, este de subliniat că vindecarea traumelor este o călătorie care poate dura întreaga viață.
De ce „suflete de sticlă“?
Pentru că cele două personaje din carte, Silvia și Baltazar, sunt două caractere umane la fel ca noi toți, cu lumini și umbre, cu puncte tari și defecte, cu suflete care, precum sticla, s-au fisurat sub povara greutăților vieții, a moștenirilor transgeneraționale și a traumelor adânc îngropate în trupurile lor.
Îmi place mult metafora care spune că, pe timp de zi, o casă de sticlă este iluminată din exterior, dar, pe întuneric, singurul loc din care poate primi lumină este din interior. Asta face iubirea celorlalți cu noi: ne arată cât suntem de frumoși, pentru ca noi să îndrăznim să aprindem, mai apoi, lumina din interior și să ne manifestăm întregul potențial.
Care este noutatea practică pe care o aduce această carte, pentru un nespecialist?
Promite să fie o lectură ce ne apropie puțin de suferința care zace în noi. Sub formă de poveste pe care mintea oricui o pricepe cu mare ușurință, cred că știința are mai multe șanse să ajungă la sufletele noastre – evitând cu eleganță o parte dintre mecanismele cognitive defensive. Cele două personaje fac greșeli peste greșeli, fiind o ilustrare a dificultăților noastre.
Prin identificare, cititorului îi poate fi mai ușor să înțeleagă unde are de făcut ajustări în propria viață și ce alternative ar avea la dispoziție. Este pentru prima dată când, într-o carte scrisă de mine, subliniez importanța unor practici mai puțin populare în România – cum ar fi psihodrama sau yoga. Două alternative terapeutice despre care ștuiința ne arată că sunt eficiente în vindecarea și depășirea traumei.
Interviu Cristina Dudău