Niciodata nu-mi scriu textele plasandu-ma undeva in afara lor. Nu stau pe margine si-mi dau cu parerea despre altii sau despre ceea ce li se intampla altora. Scriu despre ceea ce traiesc, simt si gandesc. Scriu din interior. Textele se tes in jurul meu pentru a pleca spre voi.
Am constatat in ultima vreme, asta insemnand cativa ani buni, ca suntem dependenti de pierdere de timp. Desi ne vaitam teribil de faptul ca timpul parca a intrat la apa si nu mai reusim sa facem lucrurile pe indelete, in tihna si temeinic, desi suntem intr-un permanent du-te-vino, constat ca pierdem timp pretios cu nimicuri.
Ideea asta mi-a incoltit demult, dar ceea ce a contribuit la “trezire” si la dorinta de a v-o impartasi a fost un documentar pe care l-am urmarit de curand cu mare bucurie si un imens interes. Era parca interesul omului care acum descopera televiziunea. Ei bine, era un documentar despre fermele de perle. Unul dintre cele mai frumoase si interesante lucruri pe care le-am vazut vreodata. Si atunci mi-am dat seama cat timp pierd zilnic urmarind stiri care nu ma intereseaza si care se repeat cu o regularitate care pare sa aiba rostul de a ne scoate din minti, uitandu-ma la filme pe care le-am mai vazut de n ori pana atunci si la care imi propun sa nu ma mai uit, discutand despre aceleasi lucruri, de cele mai multe ori de o banalitate obsedanta sau zburdand pe retelele de socializare. Toate acestea au rostul lor in economia vietii noastre, fara indoiala. Totul este sa nu devenim dependenti de ele in detrimental altor lucruri minunate pe care am putea sa le facem.
Eu simt ca deja sunt si-mi doresc sa ma scutur.
Parca perlele m-au trezit la viata.
Text: Alina Niculescu