De data aceasta, introducerea este una scurta. Doar parcurgand randurile de mai jos vei afla 5 dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din istorie. Zeite, regi, regine, pasiune, emotie, suferinta, empatie…
Zeita Egiptului
Doua tari scaldate in foc si sange. Care s-ar putea uni pentru a deveni un imperiu pasnic. Doua inimi singuratice, roase de plictiseala, vanate de dusmani. In mijlocul sangelui si tradarilor, rasul Cleopatrei devine bucuria lui Cezar…
In noaptea nelinistita din Alexandria, bruma marii urca pe treptele de marmura pana la zidurile albe ale palatului. Iulius Cezar nu s-a simtit nicicand mai singur, mai parasit. Dupa batalia de la Pharsalos, l-a urmarit pe Pompei pana aici. Ca sa-i impuna pacea. Aliatii prea zelosi i-au adus lui Cezar capul lui Pompei. Acest trofeu insangerat zace acum in templul lui Nemesis, zeita razbunarii.
Si aici, razboiul face ravagii. Regina Cleopatra a disparut din Alexandria. Poate e moarta. Puterea apartine, pare-se, fratelui ei, un adolescent pe care obiceiurile sangeroase si absurde ale dinastiei Ptolemeilor i l-au impus ca sot. El o uraste pe aceasta sotie si sora mai mare, atat de autoritara, mai faraon decat el. De luni de zile, cei doi se razboiesc fara mila, pentru a impune puterea absoluta. Si amandoi stiu ca Cezar va decide soarta supravietuitorului.
Cezar este anuntat de vizita unui dregator al Cleopatrei. Spune ca aduce, din partea ei, un cadou, un covor minunat, pe care slugile il asaza rulat pe jos. Reteaza cu grija legaturile care il strang. Caci inauntru e un trup caldut, aproape despuiat, ascuns astfel pentru a se feri de iscoadele ce bantuie zi si noapte prin Alexandria.
Abia trecuta de douazeci de ani. Gratioasa. Un nas cam coroiat pe chipul ei arian. Un ras cristalin: „Voiai sa ma vezi? Iata-ma: Cleopatra, a saptea regina a Egiptului. Iata-ma, urmasa Afroditei, iata-ma inaintea ta, Cleopatra-Afrodita-Isis reincarnata”.
Iubirea imposibila a lui Lancelot
Prima privire schimbata intre regina Guenievre si Lancelot pecetluieste inevitabil pieirea regatului lui Arthur si atrage moartea violenta a cavalerilor Mesei Rotunde, care ajung sa se dusmaneasca intre ei. Si totusi, este o clipa de tandrete…
A trecut doar o zi de cand Lancelot a ajuns la Camelot, unde cateva ziduri de granit protejeaza Masa Rotunda. Ieri, in intunericul padurii, misterioasa Doamna a lacului i l-a incredintat regelui Arthur. Si deja tanarul vrea sa fie facut cavaler. Vestea se raspandeste iute, ajunge pana la urechile reginei Guenievre.
„- Ei bine, mi-ar face mare placere sa-l vad, graieste ea.
– Il veti vedea, raspunde regele, este tanarul cel mai chipes si mai bine facut pe care l-ati putea admira vreodata.”
Cateva clipe mai tarziu, Lancelot patrunde in sala. Ea nu se poate impiedica sa nu-l priveasca prea insistent. Pentru a-si ascunde tulburarea, il intreaba pe Yvain care sunt originile nou-venitului. Se crede ca vine din Galia, dupa accent.
Se apropie de Lancelot. Il apuca de mana si el tresare, pierdut in visarea ce l-a coplesit de cand se afla in prezenta reginei. Ea il intreaba cum il cheama, de unde vine. El ramane mut. Poate ii aminteste de Doamna Lacului, care i-a jurat ca este fiu de rege. Insa Guenievre nu stie la ce cugeta el, poate la un vis uitat. Si nu pricepe de ce ii bate inima, de ce privirea pierduta a necunoscutului o arde, desi pare atat de blanda.
Ca sa-si ascunda tulburarea, se arata manioasa, declara ca acest trufas cazut este smintit sau foarte needucat. Yvain o linisteste:
„- Doamna, nici dumneavoastra, nici eu nu stim ce e cu el. Poate a primit porunca sa nu-si dezvaluie numele si identitatea. Regina raspunde incet, atat de incet incat nimeni n-o aude:
– Da, poate…”
„Iubeste-ma, Maria”
La 1 ianuarie 1807, la paisprezece luni de la Austerlitz, Napoleon este stapanul Europei. Nimeni n-a cunoscut vreodata o putere atat de mare. Insa fragilitatea Mariei Walewska il va rascoli. E randul lui sa fie cucerit in totalitate.
„Vreau sa stiu totul despre ea”
Imparatul se simte ciudat in acest palat nins de iarna din Polonia. Priveste pierdut tablourile, se reazema de semineul in care arde focul. In scurt timp, Duroc revine in aceasta sala transformata in cartier general. Cu informatiile cerute: numele ei este Maria Walewska. Desi abia trecuta de adolescenta, este casatorita cu un batran castelan foarte bogat.
Mai devreme, pe cand caleasca lui Napoleon se apropia de Varsovia, sub o ninsoare deasa, neintrerupta, atelajul a evitat in ultimul moment o silueta firava, infasurata intr-o blana neagra, plete blonde, un buchetel in mana. Vazand acest chip palid in interior, tanara ii spune: „Fiti bine-venit, Sire, de o mie de ori bine-venit pe acest pamant care va asteapta pentru a se destepta”.
El stie ca dusmanii Poloniei, Austria, Prusia si Rusia, sunt si ai lui. O cheama pe Maria la el. E stangaci. Ea sta toata noaptea, speriata, il asculta monologand. Plange, pare sa nu-l mai inteleaga. In zori pleaca. Seara urmatoare o cheama din nou. Ea i se daruieste si el o simte mai departe ca niciodata. Ii scrie in fiecare zi, chiar si atunci cand se vad. Si o implora: „Iubeste-ma, Maria”.
La Eylau, imparatul merge printre ranitii si muribunzii care se zbat in sange si noroi. Acum, cand stie ca trupul foloseste pentru a iubi, intelege cat de mult pot suferi. Nicicand nu si-a simtit inima mai rascolita de tipetele deznadajduite din jurul lui, de toata aceasta moarte ce vine odata cu intunericul. Ar vrea totusi ca Maria sa stie ca se bate pentru ea, numai pentru ea.
Razboiul, noaptea, dragostea
Numeroase sunt acelea care au vrut sa-si regaseasca „barbatul” apropiindu-se de front, de campul de lupta. Si, printre ele, scriitoarea Colette porneste in cautarea lui Henry de Jouvenel.
Nu este tematoare din fire. Inainte de razboi, meseria de ziarista a facut-o sa se suie intr-un balon dirijabil, si chiar in avion. Cand sotia barbatului pe care il iubeste o ameninta cu moartea, ea nu se sperie cu adevarat. Insa Colette nu se simte prea sigura pe sine, in timp ce jandarmul ii rascoleste prin actele care arata toate ca niste documente oficiale, dar pe care le banuieste totusi ca ar fi false.
Treisprezece ore cu trenul de la Chalons la Verdun au epuizat-o. Au fost nevoiti sa calatoreasca fara lumina din cauza avioanelor germane, in noaptea glaciala de decembrie. In penumbra, ghicea siluetele altor femei ingrijorate. Pana in gara aceasta, printre soldatii care se duceau la lupta in vagoane pentru animale si ranitii ce se intorceau acasa.
In cele din urma, jandarmul o lasa pe Colette sa treaca. Dar pentru a-si afirma autoritatea, ii acorda numai patru zile. Ea ii rade in nas. Nu are cum sa o controleze in niciun fel. Pentru ca, odata trecuta de acest baraj, se va duce intr-un mic apartament ascuns intr-o casa din Verdun. Unde Henry de Jouvenel, pe care l-a cunoscut inainte de razboi, pe cand lucrau amandoi la acelasi ziar, va veni, asa cum spune ea, „sa ramana la cina pana dimineata”.
Nu iese decat noaptea. In intuneric, zareste apele lenese, linistite, ale Meusei, printre fatadele in ruine si ferestrele moarte prin care se vad stele.
Continua sa scrie. Impotriva razboiului. Dar gaseste si o oarecare liniste in bubuitul neintrerupt al tunurilor. Este singura femeie venita sa-si caute barbatul aici, un barbat destul de usuratic pe timp de pace. Si se intoarce sa-l astepte in micul apartament intunecat din cauza bombardamentelor.
„Nu plange pentru mine, Argentina”
Pasiune, compasiune, Juan Domingo Peron este emotionat de Eva Duarte, ca si de tristetea poporului argentinian. Il misca suferinta ei. Si impartaseste, de asemenea, ambitiile acestei femei nascute in saracie.
O noapte calda de ianuarie 1944 in Luna Park, marele parc de distractie din Buenos Aires. Aici are loc un spectacol in folosul sinistratilor din urma cutremurului de pamant care a lasat mii de familii fara adapost in regiunea Mendoza. Fara acest dezastru, Eva Duarte nu l-ar fi cunoscut niciodata pe secretarul Muncii si Afacerilor Externe, puternicul colonel Peron.
Ea este o actrita in voga, devenita populara datorita foiletoanelor radiofonice dupa care se dau in vant argentinienii. Cu ironia ei populara, joaca roluri de imparatese in povesti cu zane. Ar fi ajuns ca muncitoarele din La Pampas daca un curaj nebun n-ar fi indemnat-o sa vina la oras. La douazeci si patru de ani a primit roluri marunte, poate s-a si prostituat, a somat multa vreme, si-apoi aceasta glorie fragila, ambigua.
In dimineata aceasta strabate strazile cu mozaicuri roz si fatade cafenii din centrul orasului. In apropierea pietei Mai, de unde va cuvanta in scurt timp catre popor, strange bani pentru victimele cutremurului de pamant. In compania lui Peron, la care admira deja surasul placid,calmul de barbat aproape de cinzeci de ani.
El ii observa emotia cand le vorbeste oamenilor de aici despre mizeria de acolo. Sufera prin empatie, isi frange degetele atat de violent ca si-a inrosit de tot mainile.
Si in seara aceasta, cum nu mai are loc pe marginea scenei, observa cateva locuri goale in tribuna barbatilor in uniforma. Si, bineinteles, se nimereste sa se aseze langa Peron. Nu le mai pasa de spectacolul care continua, nu sunt atenti decat unul la celalalt in seara asta. Si la cuvintele acestea banale carora le acorda brusc atata importanta.
Text: Alina Lupa