Un om vesel fiind, imi place sa rad. Extrem de banala constatare. Imi place sa fac glume si sa cred despre glumele mele ca sunt reusite. Iarasi o chestiune foarte obisnuita. Ceea ce face diferenta este faptul ca unele dintre cele mai reusite glume ale mele sunt despre mine insami.
Autoironia fina sau, uneori chiar stanjenitor de evidenta, are darul de a-mi da curaj, de a ma motiva si de a ma face sa trec mai usor peste gafele pe care, ca orice om, le fac.
Ca orice alta persoana am spaimele mele, dar nu despre spaimele de zi cu zi vorbesc, ci despre cateva spaime pe care le port cu mine si chiar daca eu as vrea sa ma descotorosesc de ele, ma urmaresc. Habar nu am daca ele au ajuns in stadiul de obsesii sau au ramas simple frici.
De cand sunt mama fricile mele nu mai sunt doar fricile mele. Nu ma mai tem pentru ce mi s-ar putea intampla daca sau in anumite conditii. Ma tem insutit pentru ce i s-ar putea intampla copilului meu daca sau in anumite conditii.
Imi este teribil de frica de foc. Simpla idee de foc ma ingrozeste. Am o spaima cronica de reptile si ma ingrijoreaza pana la terifiere, ideea de a merge noaptea cu masina pe drumuri necunoscute din zone nepopulate. Cred cu tarie ca noaptea are “darul” de a ne amplifica fricile, angoasele. Dar iata ca, la un moment dat trebuie sa ni le infruntam.
Kilometrii intregi de drum prin zone nepopulate, o masina cu ceva probleme tehnice, copilul care dormea pe bancheta din spate si o noapte ca de smoala, m-au facut sa apelez la tot repertoriul de rugacini, sa fac febra musculara de la atata incordare si sa apreciez insutit fiecare kilometru care ma apropia de lumina. La propriu. Iar atunci cand am ajuns acasa, mi s-a parut cel mai frumos, luminos, cald si sigur loc de pe pamant.
Text: Alina Niculescu