Daca nu-ti place inca Ana Ularu inseamna ca nu ai vazut-o niciodata jucand si nici nu ai auzit-o vorbind sau cantand. Pentru ca, odata ce o observi, e clar ca te va cuceri. Pentru ca este o actrita foarte buna si un om frumos. Si, cum s-ar zice, are “lipici”… muuult lipici!
Joaca de la 9 ani si acum, la 27, a fost deja desemnata “Cea mai buna actrita in rol principal”. Premiu pe care il merita din plin. La fel cum merita si sa patrundeti pentru cateva minute in lumea ei, citind acest interviu.
TONICA: Parerea mea, si nu cred ca doar a mea, este ca tu o sa fii genul acela de actrita al carei nume pe afis va fi suficient ca sa te faca sa vii la un spectacol/film. Deja ai primit premiul Gopo pentru “Cea mai buna actrita in rol principal”, premiul criticii la Festivalul de la Locarno, publicul te place, criticii spun de bine despre tine, filmele si piesele in care joci au succes. Cum a inceput aceasta ascensiune si expansiune artistica a ta…?
A.U.: Iti multumesc pentru incredere, asa cum multumesc de fapt, tacit, fiecarui spectator care a venit vreodata sa vada un film sau un spectacol de teatru pentru mine. Inseamna ca imi ating intrucatva visul initial de a ajunge la public, de a emotiona. Sunt intr-atat de superstitioasa si de chibzuita incat nu imi zic cu voce tare ca am “ajuns” sau ca am urcat. Nu ajungi niciodata la optim de fapt. In ceea ce ma priveste, am fost crescuta in notiunea ca meseria de actor e de cursa lunga si are deseori oscilatii absolute. Din lumina poti cadea in umbra in orice moment, si deseori nu ai nici controlul si nici “vina”. Cum nu am crezut niciodata in vedete peste noapte, in succes nemeritat, in declaratii absolute, imi dau seama ca, de cand joc (adica de la 9 ani), tot invat lucruri, ma lupt cu mine, primesc inspiratie si experienta de la ce traiesc. Ii datorez enorm lui Bogdan Apetri, care mi-a oferit un rol teribil de greu si important care presupunea incredere majora in actor, intr-un moment in care nu ma mai tineau minte multi. Si l-a construit tare bine si armonios cu mine. Lucram in teatru cu Silviu Purcarete sau Dragos Galgotiu, dar castingurile de film erau extrem de rare, dupa ce, in adolescent, aveam mereu cate un rol in scurt sau lungmetraje. Filmul a calatorit, se pare ca publicul ne-a placut, apoi Romanian Film Promotion m-a propus pentru Shooting Stars, am mai dat niste castinguri, din fericire le-am luat… Asa cred ca functioneaza corect investirea intr-un mestesug. Dai probe, incerci sa fii cat poti de bun, daca iei rolul, incerci iar sa dai cea mai buna varianta din tine. Si pe urma, o iei de la capat.
T: Tu joci si-n filme, joci si la teatru si spuneai ca nu te-ai vedea facand doar una sau alta. De ce? Ce-ti aduce si filmul si nu gasesti in teatru si invers?
A.U.: Nu pot sa cuantific ce imi ofera fiecare. Se spune ca la teatru ai avantajul faptului ca e live. Dar pana la urma si la film joci in fata unei echipe intregi. E ca si cum ai avea zeci de micro-reprezentatii pe zi. Si cand ai imprimat, ramane asa, pentru totdeauna, deci iti trebuie multa responsabilitate. Pe de alta parte, continuitatea, constructia teatrala, adrenalina de acolo sunt hipnotizante pentru orice actor.
T: Ce crezi: te nasti actor sau devii actor? La tine cum e?
A.U.: Te nasti cu niste date. Daca mintea si sufletul te imping spre actorie, trebuie sa le lucrezi si sa le perfectionezi indelung. Cand e sa devii, dureaza mult si e greu. Eu am stiut ca asta vreau sa fac si de atunci tot muncesc.
T: Cum ti-ai gasit stilul de a juca?
A.U.: Nu am un stil si tare mi-ar fi frica sa am unul. Cu fiecare personaj vine o informatie si o configuratie interioara noua. In general, stiu ca sunt pe drumul cel bun cand ajung cat mai departe de mine. Si daca ma vad in confort si leneveala, ma panichez.
T: Ce personaj ti-a placut cel mai mult/ te-a reprezentat cel mai bine dintre cele pe care le-ai jucat?
A.U.: Mi-a placut la nebunie Martha din “Cui i-e frica de Virginia Woolf?”, examenul meu de anul II. E un rol al naibii de greu si noi a trebuit sa le demonstram profesorilor ca puteam juca roluri destinate actorilor de 50 de ani (initiativa fusese a mea si a partenerului meu din toate examenele aproape, Cristi Balint). Mi-a placut zeita Ishtar din “Epopeea lui Ghilgames”, pentru ca nu avea aproape nimic uman, jucam cu o placere si abandonare de dervis. 🙂 Imi place Isabella din “Masura pentru masura” pentru fragilitatea si incapatanarea ei. Matilda din “Periferic”, Rachel din “Serena”. Foarte rar am facut roluri care sa nu imi placa de fapt.
T: Comedie sau drama, ce ai alege? E in tine, dupa cum te percep eu, un amestec de seriozitate si mult umor, si mi se pare ca ti s-ar potrivi la fel de bine un personaj foarte amuzant, comic si unul profund, grav, macinat de conflicte… Cum e, de fapt?
A.U.: Hihi. Cam asa e. Umorul meu, faptul ca sunt deseori un desen animat simt nevoia sa se desfasoare intr-o comedie. Pana acum mi s-au oferit mai degraba personajele mai “macinate”, dar si acolo e minunat sa gasesti resorturi. Deci amandoua. Tot.
T: Cum e la voi, la actorii tineri, sunteti ca o mare gasca, va ajutati intre voi sau exista genul ala de rivalitati, ca unii apar mai des, prind roluri mai multe si mai tari si altii nu?
A.U.: As vrea sa zic ca nu exista invidii si rivalitati, dar suntem oameni si ar fi genul de declaratie diplomatica lipsita de continut. Am colegi foarte buni in generatie, imi face enorm de multa placere sa lucrez cu ei, adica ma simt protejata, ma simt in liga I. Eu am un tip de egoism, vreau sa joc cu actori talentati. E ca in tenis, joci cu un partener mai bun, devii mai bun. Ma mai intristez uneori de discutiile de culise mai putin placute, mai primesc sageti, dar se trece peste orice.
T: Te-ai lovit de piedici (personale sau exterioare) in actorie?
A.U.: Eu am fost piedica mea multa vreme. Eram la varsta aia critica, 19 ani, cand vrei sa pari destept si serios. Si din timiditate si teama devenisem retrasa, nu imi dadeam voie sa experimentez pe scena de spaima penibilului, nu imi placea de mine, nu aveam incredere in ce pot face. Intre timp, mi-am reamintit cat imi place sa ma joc.
T: Spuneai ca ai emotii foarte mari inainte de spectacole, ca simti nevoia sa stai cateva ore in teatru inainte de spectacol… cum scapi de emotii pana la urma? De fapt, scapi sau le pastrezi cu tine si le intorci in favoarea ta?
A.U.: Nu scap. Intru pe scena, cumva ma arunc pe scena si ce sa fac… inot.
T: Anul asta ai jucat in doua productii romanesti si intr-una americana. Care sunt diferentele intre cum se produc, cum se joaca? Ti-e mai greu sa joci in alta limba?
A.U.: Meseria e aceeasi peste tot. Lupti cu aceleasi arme doar. Productia difera uneori, sunt chestiuni financiare care se pot resimti in confortul actorului. Dar pana la urma, in orice film trebuie sa iti faci treaba, sa oferi personajul. Nu mi-e deloc greu sa joc in alta limba, e cumva eliberator. Am jucat in rusa, in spaniola, in engleza, in franceza si e ca si cum mi-as pune un alt costum. E ca o masca de carnaval cu care dansezi mai liber.
T: Este Hollywoodul singura speranta, ca sa-i spun asa, a unui actor, daca vrea sa ajunga celebru in lume si sa poata si sa traiasca bine din meseria asta?
A.U.: Nu cred asta. Depinde ce iti doresti. Eu imi doresc sa fac roluri bune. Evident ca nu as refuza un blockbuster, dar scopul meu nu e sa fiu celebra si atat. Dar cred ca e la fel de important sa fii un actor bun si recunoscut in piata europeana.
T: Ai spus despre tine in mai multe randuri ca esti superstitioasa. Care e treaba cu superstitiile de fapt, de unde iti pleaca…?
A.U.: Cateva sunt mostenite de la Stefan Iordache, altele sunt culese de pe drum si nu exista in culegerile populare, sunt mai “de nisa”, productie si autotortura proprie, hehe.
T: Mi-a placut sa te aud vorbind in clipul pentru “Miscarea de rezistenta”. De ce crezi ca la noi sunt mai cunoscute si fac ratinguri mai mari asistentele tv, ca sa dau un exemplu, decat oamenii talentati, care au facut ceva important? De unde crezi ca ni se trage “boala” asta?
A.U.: Probabil de la cele 2 ore de televiziune pe zi de candva si nevoia lacoma de a consuma acum tot, de a acumulta obiecte, de a devora scandaluri. Sau poate pentru ca acceptam ce ni se ofera gata mestecat si atat. Sunt convinsa ca, daca la televizor ar fi numai filme bune si emisiuni culturale, si stiri, si sport, lumea s-ar uita la fel de mult, chiar daca ar fi mai refractara la inceput. Eu incep sa nu mai urmaresc aproape nimic. Am militat, m-am implicat, m-am enervat. Imi iubesc tara si sanatatea si vreau sa ramana asa, iar ce se intampla in toate domeniile reprezinta o piedica majora in afectiunea mea. Mai bine citesc si vad filme si desene animate si aflu din satira pe ce cai o mai apuca lumea.
T: Tu esti naturala in toate aparitiile tale, nu te machiezi prea mult, dar ai mereu un ten impecabil. Cum iti ingrijesti pielea? Folosesti cosmetice/ produse naturale?
A.U.: Multumesc! Nu ma machiez si nu ma coafez pentru ca asta mi se intampla la filmari costant si refuz sa imi mai agresez si eu tenul si parul. Am grija sa ma demachiez mereu cu o lotiune micelara care imi functioneaza foarte bine si, din cand in cand, imi mai aplic cate o crema. Am mereu un fond de ten de calitate pentru iesiri mai importante si o crema hidratanta cu nuanta pentru fiecare zi. Sunt undeva la granita intre cosmetica si produse naturale. Imbin beneficiile amandurora.
T: Cum te mentii in forma… faci sport, ce stil de alimentatie ai?
A.U.: Am facut sport ani de zile si inca ma bazez pe tonusul si metabolismul construit de-o viata. Acum nici sport nu fac, nici cu alimentatia nu am grija. Nu in sensul ca ma indop cu junk food, dar sunt dependenta de dulciuri si inghetata si nu imi refuz asta niciodata. Probabil ca voi incepe la un moment dat sa am mult mai multa grija in sens de fitness, mi se pare de bun simt sa nu te lasi balta, dar m-au ingrozit intotdeauna persoanele care nu fac altceva decat sa aiba grija de cum arata toata ziua. E o obsesie a secolului. 8 ore la sala si inca 8 in tratamente cosmetice, brrr.
T: Ai pregatit deja 3 filme anul asta: Serena (in regia lui Susanne Bier), O vara foarte instabila (Anca Damian) si Sunt o baba comunista (Stere Gulea). In afara de asta, unde te mai putem vedea?
A.U.: In “Masura pentru masura” in regia lui Silviu Purcarete la Teatrul National Craiova si in “Trust me if U can” la Green Hours. Si intr-un spectacol independent pe care il voi incepe in curand din decembrie.
T: La final, te provoc sa ne spui cateva cuvinte, ce inseamna pentru tine, ce gandesti despre…
Fericire… intamplarile si elementele simple sau esentiale care alcatuiesc alchimia confortului si entuziasmului fiecaruia dintre noi.
Dragoste… starea mea de acum.
Frumusete… o alcatuire care te atinge si te emotioneaza. Si e total personala si indefinibila.
Limite… un dat deseori nefericit, dar surmontabil.
Barbati… complementari si parteneri. Functionam impreuna.
Maturitate… relaxarea de a accepta ce ti se ofera si ce poti oferi si forta constienta si aplicata de a modifica.
Frica… la fel de prezenta si de neinlaturat ca aerul.
Putere… drog sau balsam. Depinde cum o folosesti.
Text: Bianca Badescu
Foto: arhiva personala/Alex Galmeanu/ Adi Bulboaca