Acasa nu este acolo unde locuiesti pentru o perioada mai scurta sau mai lunga de timp. Acasa este acolo unde te-ai nascut si unde te simti intr-un mod cu totul special. Au trecut zeci de ani de cand am plecat din orasul in care m-am nascut. Au trecut zeci de ani in care am umblat destul de mult si am vazut locuri absolute minunate. Impresionante. Nicaieri in lume inima nu-mi va tresari atat de tare ca atunci cand ajung acasa. In curtea parintilor mei, in curtea copilariei mele, in universul meu.
Totul capata brusc alta dimensiune. Somnul e altul, simturile parca se trezesc la viata gata sa perceapa orice le aduce aminte de o perioada atat de fericita. Nicaieri in alta parte diminetile de vara nu au acel farmec, nicaieri in lume omleta nu miroase la fel si nici linistea dupa amiezelor nu te cuprinde atat de iremediabil.
Habar nu am daca toata lumea simte la fel si nici nu ma intereseaza. Mie, acasa la mine mi-e bine. Iar atunci cand trebuie sa plec, chiar daca plec spre noua mea casa, spre activitatile pe care le iubesc, spre prieteni, drumul este tacut. Tacand parca incerc sa mai pastrez un strop din vraja.
Visez cateodata cu ochii deschisi, privind cerul albastru, ca ma intorc acasa. Parca vreau sa ma pacalesc ca lucrurile mai pot fi la fel.
Preocuparile, noua familie, noul stil de viata nu se mai potrivesc cu linistea oraselului de munte, dar nimic in lume nu o sa-mi stearga amintirile. Nimic in lume nu o sa rupa vraja.
Aerul meu de provinciala o sa-mi ramana mereu in suflet. Si-mi place sa cred ca si pe chip. E de bine.
Text: Alina Niculescu