De obicei, adultii le spun povesti copiilor. Sunt momente magice. Atunci cand adultii spun povesti despre copii, momentele pot deveni hilare. In bataia soarelui cu dinti, doi baietei construiesc cazemate de zapada. Am trecut de doua ori pe langa ei si am zambit. Mi-au placut discutiile, insufletirea cu care “lucrau” si obrajii rumeni.
Am intrat in casa, mi-am facut o cafea si m-am asezat in fata televizorului, lasandu-i pe cei doi prieteni in varful maldarului de zapada si in bataia soarelui.
Soneria m-a facut sa tresar. Era vecinul de la etajul 2. Un barbat masiv si destul de neprietenos. Mi-a povestit pe nerasuflate cum copilul meu impreuna cu alti doi au daramat toata zapada din gradina blocului inapoi in alee.
Am dat sa zic ceva. N-am putut. Omul era extrem de deranjat de tragedia care tocmai se desfasura in fata blocului. Am incercat sa-i spun ca era imposibil sa fie vorba despre copilul meu si ca ceea ce faceau cei doi baietei era o joaca. El nu si nu, ca asa fac toti parintii iresponsabili. Iau apararea copilului care uite asa o sa ajunga de rasul lumii. M-am sprijinit de tocul usii incercand sa ingaim ceva. A fost imposibil. A turuit ceva despre educatie si despre vina parintilor, s-a intors pe calcaie si a plecat.
Am ramas in tocul usii si, profitand de linistea care se lasase, am strigat: “Copilul meu e plecat la bunici. O zi buna si dumneavoastra!”
Text: Alina Niculescu